Nichita Victoria - dinspre ceea ce înlănțuie, înspre ceea ce unește!

Daca proza merge, despre poezie se poate spune că dansează, poezia este un balet de cuvinte, o aventură a limbajului, o experiență ce se are pe sine scop și capăt. Dansul cuvintelor comunică, ceva unic și esențial despre ființa care, se ridică în fața noastră așa cum dinspre priviri se vor naște fluturi. Poezia Nichitei danseaza cu atâta verde și cu atâta soare și grație lăsând impresia unui joc superior al spiritului, unde în zbor se îndreaptă spre un vișin aburind a ram.



Candoarea jubiliază în fața miracolului vieții într-un ocean de grâu mirositor a cuptor, iubirea e cea care curge prin simțurile sale surprinzând ca într-un fel necunoscut, ca atunci când timpul îl întorni ca pe o filă cu strigătul inimii.



Este cu atât mai remarcabil faptul că, trecînd peste diferențe inerente de generație, stil, gen literar și câte alte lucruri care despart poeții de prozatori și invers, am încercat aici să ne unim la o faptă comună.








Ioan Ravel


atâtea mănăstiri fără clopote
pe crestele munților cărunți
doar durerea orbecăind la marginea prăpăstiilor
le aude chemarea
vindecătoare







Dana Ștefan - Se mai întâmplă să existe și un altfel de anotimp în care este vorba despre o femeie pătimașă ce urmărește un traseu ce înseamnă câte puțin din fiecare anotimp al ei.
Din toata povestea asta, esențial este ca firul sa fie fără întrerupere, repliat asupra lui însuși dacă e nevoie, așa încât să formeze noduri.
Punctele de întretăiere a firelor de urzeală sunt linii de forță atunci, ce definesc însăși plămada universului femeii pătimașe.
Uite cum se leagă firul…
Femeia știe foarte bine, o legătură poate fi ceva înlănțuit ce unește, nodul este întărirea legăturii, pentru că porțiunea dintre legătura din care e format acesta și ea este însăși extensia ființei ce este capabilă să se reîntoarcă la principiul ei.
Povestea ne învață ce este asta, prin însuși cuvântul atașament.
Atașamentul unei femei pătimașe într-un anume anotimp devine astfel detașarea până spre depășirea condiției stării sale, fir întins de dinspre ceea ce înlănțuie, înspre ceea ce unește, poveste ce nu e în fond decât recunoașterea și conștientizarea adevăratei ei naturi: femeia-pătimașă-cuib înnodat-de-mamă.










Cristiana Miu

știi...
uneori îmi e frică
de zile și nopțile lor de-mprumut
de tăceri
și blesteme-mplinite

nu pot să mă caut
printre ziarele de săptămâna trecută
cu zăpezi adâncite
sub calendarul boțit de acum patru ani
îmi tremură osul stâng
îngenunchindu-mi privirea

apoi mi-amintesc de tine
undeva
la un capăt de drum
pe un pod peste vers
știu că ești tu să-mi alungi teama
și tac adormind cu un zâmbet







Claudiu Banu

Miroase a frig prăbusit peste oras.
Prin statiile de autobuz femeile se strâng singure în brate. Au priviri grave, saluri de lână sau gulere de blană si mănusi fine din piele de căprioară. Îsi acoperă palmele umflate de plâns. Zborul năucit al unor vrăbii dislocă fragmente întregi din somnul rece al amiezii. Nu mai e mult până se face prea târziu. Prea târziu.
Bărbatii s-au aruncat deja în fântâni.







Anda Andrieș - Eu cred despre Nia că intentionat a ales să se nască astăzi si nu ieri sau mâine si asta din cel putin două motive: Dacă s-ar fi născut ieri aniversarea i-ar fi fost perturbată de sărbătorirea Marii Uniri, dacă s-ar fi născut mâine, aniversarea ei ar fi umbrit ziua odiosului din “epoca de aur” asa că a decis să se nască astăzi pentru ca noi să ne putem bucura alături de ea si bine a făcut, de aceea eu nu mă voi strădui să fiu originală ci mă voi antrena toată ziua să pot ciocni cupele de sampanie cu care va rămâne datoare …
La multi ani! Nia! Să fii fericită alături de toti cei dragi din preajma ta.
Cum disponibilitătile mele spre spatiu liric sunt limitate, permite-mi să-ti dedic o poezie tare dragă sufletului meu : ****






Lucian Preda

In nori de asfalt

Mai ții minte...
în ziua asta înfloreau
spicele de grau
prin palmele tale
de verdele iernii
fugeau orbii de pică
încălziți cu vătraiul
Sfântului Petru
cu noaptea în negrul furtunii
ne strigam ciorile verii
să-ți toarne plâcerea-n pahar
și viața să curgă în valuri de spumă
mai ții minte...?
e ziua ta...de Nichita !




Alin Pop - Nu este posibil. Undeva în spatele cefei, aspru și cenușiu umblau cuvinte nedeslușite. Nu pot Maria, nu la Nichita, oricine altcineva m-ar intimida mai puțin. Îmi zisese Ana - zeița mea protectoare, «ai sărit la jugulara nichitei, știi că vei răspunde pentru fiecare cuvințel?». Știam, dar nici prin cap nu-mi trecea că așa de curând. Intr-un moment de (clar)viziune a cumplitei mele inutilități, am simțit gestul acela când cu latul palmei roată dai jos tot de pe pe masă și cioburile zornăie pe podea a râs deformat. Nichita a ridicat din umeri, «nu știu ce-ai înțeles tu de-aici...». Și mi-au rămas vorbele astea ca aruncate de sus și agățate undeva de-o creangă inaccesibilă.

În compoziția ei siliciul pare a juca rolul determinant, fie că sosește ca meteorit și praf stelar dintr-un soi de cer în care Dumnezeu separă lumea fluierând a pagubă, fie cristalizat - sticlă incoloră, ecran detașat ce nu poate fi dat în judecată pentru port ilegal de sentimente. Spun pare pentru că citind, în scurtă vreme devii conștient de o altă realitate. Nichita ne înfățișază un univers poetic bântuit deopotrivă de întrebări fără răspuns cât și de răspunsuri fără întrebări, un continuu dialog interior a cărui titanică forță introspectivă năruie orice urmă falsitate. Te aruncă (adesea nepregătit) în spatele zidului de sticlă, direct în focul mistuitor al celor mai intime și nedeslușite din propriile tale neliniști. \"Mă sperie fiecare clipă a vieții mele, ca o umbră pe care trebuie să o înjunghii înainte de a o vedea.\" In fața textelor ei, cititorul simte adesea riscul și face instinctiv un pas înapoi pentru a păstra atent tăcerea.

Tăcerea asta este ultimul refugiu, este o ocupație de 24 de ore în 2 schimburi, schimburi pentru aceeași persoană

Rezist tentației de a mă apleca în detaliu asupra culorilor în care apar temele favorite, femeia, dragostea, moartea, Dumnezeu, nu fără a menționa originalitatea și incisivitatea cu care Nichita le dă o viață nouă, cel puțin surprinzătoare pe alocuri.

Eu nu voi fi decât moartea și nu știu ce pot ucide rostogolindu-mă

Tu care știi ce e lupta, știi să ierți.







Daniel Dinescu

Am pornit doi
Doi ne-alergam visele
Vise-adorm pe tâmple printre
Printre umbre ne zâmbește tăcerea
Tăcere prin raze de primă făclie aprinsă
Aprinsă la căpătâiul nedumerit al nemuririi
Nemurind îmbrățișării tale nicicând nu mă sting
Nu mă sting doar trăiesc în voi mereu aducându-vă
Aducându-vă împreună drumului căruia eu îi sunt început
Început și sfârșit sau doar un nou prag spre o nemurire mai mare
Mai mare nemurire ce ciudat sună atunci când nu poți stăpâni timpul
Timpul simțit de fiecare lacrimă înecată în sare și nisipul deșertului
Deșertului care a preferat să se așeze peste timp nu peste noi
Nu peste noi va trece clipa azi doar ne naștem încet
Încet prindem a gânguri împreună o lumină
O lumină spre soare se-nalță zbor frânt
Zbor frânt cade-n petale se urcă
Se urcă spre tine zâmbește
Zâmbește spre noi
Noi doar noi\"







Andrei Florian

Cineva ar putea crede că-mi arde de glumă scriind Un poem ușor indecent de ziua ei.
In Climat intim în camașa de forță am cunoscut-o\'
Avea un Zâmbet întors de pe o parte pe alta.
Am ramas Fără identitate în Paradisul de moment.
Tânjeam dupa Leaganul de concentrare al fericirii în Adâncul de femeie al oglinzii.
Voaland filmul amintirilor am rămas fără Biserica din sufletul meu și pentru că
Despre albastru cineva trebuie să vorbească,
Mă lepăd de camera cu jucării și scriu un Poem rece.
Să zicem haiku
Totul a inceput Fără iubire,
Simplu, într-un Spațiu gol.







Farcău Pavel

și-au citit pe buze,
unul altuia povești cu delfini
pe care le visau
înca de cînd erau copii, neștiutori
ținându-se de balustrada clipelor-
un carusel haotic, ca o aripă
ruptă din coasta unui înger
ademenidu-i în voluptatea căderii,
-palme ce se caută una pe alta,
printre stele
un simplu gest,
un deget cald pus pe buze,
zămislind furibundă tăcerea,
ce-ți cade prin păr, peste umărul drept,
printre delfini,
într-o scoică
te cresc mărgăritare...




Andrei Horia Gheorghiu

nichita...
am fost norocos, cred. am cunoscut-o citindu-i un text fenomenal. cel de după lansarea lui silișteanu. e imprevizibilă, naturală, capricioasă, grijulie.
e totală.
e ea.







Kandinski

mi-am luat si eu
rația mea de vise călcate în picioare
și am
în raniță
mai multe legături de palme
pe care viața nu s-a sfiit să mi le dea;
pe frunte
port urmele pragurilor de sus.
privind îndărăt
nu-mi ramâne,
femeie,
decât următorul
mâine.





De ce și pentru ce ochiul privitorului din mine s-a oprit direct la acest text **** voi încerca să descopăr. Natura inmiresmată de frumusețea florilor de tei în fiecare anotimp al sufletului își vor întinde limbile lor de foc ca într-o sfântă cununie, și tu și eu ne vom întinde mâinile ca un semn îndelung de primăvară și vom scutura poate împreună rodul cireșelor de mai și vom avea grijă de viața poemelor noastre, și zi de zi le vom număra și oricâte vor fi toate se vor sfârși în cuprinsul cifrei sase și pentru că, într-o zi nu vom mai fi nici noi, hai vino să le închidem într-un cântec de privighetoare.

Prin umbra timpului curcubeul străbate văzduhul în sunete de trâmbiță ca să te văd și să te aud pentru că ești o sirenă, dar eu te știu și te-am cunoscut ca o poetă sensibilă și sfioasă. Cu multe poeme de sinteză, emblematice, unde este cuprins tot universul tău poetic, dar mai ales ce concepții te animă și nu întâmplător bați cu ploile în copaci, primind binecuvântarea, iar caii înserării alergînd către tine își ascund sentimentele sub lacrima sirenei.

Pargurgând poem după poem, ne dăm seama că sentimentele poetei au o viață a căror tensiune este cu foarte mare greutate mascată. Cu modulații metaforice prelungite Nichita nu-și dezmite stilul de lirica veritabilă. Fă-mă tu doar să înțeleg cum sfredelești lumea cu dorul îngenuncheat între flori și pentru că despre albastru cineva trebuie să vorbească -, aș vrea să mă faci să înțeleg visul nemișcării altei lumi, iar vântul care îți bate la ușă și-ți potolește setea de maci, să-ți așeze pe grumaz alt cer.

Doar, voaland filmul amintirilor până ieri, doar luceferii ți se prăvăleau peste tine în ambianța unei emoții de refacerea imaginii, când somnul semna altă descifrare, când gesturile se pierd în neprevăzut... spațiul gândului te locuiește cu flori mărunte de câmp și te trezești spunând: cine îmi bate la ușă?


Nichita – un vitraliu, petrificat în colonade solare se simte captivă în bucla perfectă ca într-un alt fel de poem, ne întinde mese de taină mișcând zăpezile cu iz de însingurare, privind sau neprivind la clubul săritorilor spre al nouălea cer dincolo de treisprezece. Evoluția poetei se petrece în imediata noastră prezență, ea stăruie cu nefirească neliniște, ne propune un discurs poetic esențializat, unde biograficul și realitatea se amestecă ca într-un creuzet, dăruindu-ne o poezie plină de sensuri.

Jocul vieții și al morții nu mai găsește granița dintre cele două teritorii, ipostaze ale morții, eveniment fără leac și fără salvare e un pas definitiv spre un dincolo uneori incert misterios, un dincolo în care ființa poetică nu crede, dacă acest dincolo există atunci tăcerea e definitivă. Credința îți poate acorda șansa regăsirii propriei identități spirituale, doar în biserica din sufletul meu. Citind textele și comentariile am descoperit frumusețea iubirii aproapelui, când nu numai cu sufletul dar și cu trupul vrei să fii alături de cel care are atâta nevoie de tine. Ce voi reda mai departe este cel mai frumos comentariu pe care l-am gasit la un text:

+ lumina pentru ingeri

Dureros iubito dureros de trist sa primesti prin telefon vestea ca un prieten si-a pierdut soarele ca lumina sufletului sau e de acum neagra. O sa vin acasa in citeva ore O sa am grija ca pe drumul pe care vin sa nu strivesc lacrimile durerii din lumea aceasta a noastra O sa mergem amindoi in biserica din sufletul tau si o sa ne rugam pentru el pentru ingerii plecati pentru noi cei inca lasati sa mai sarim peste gard in poiana verde a fericirii atit cit inca mai avem timp Vin acasa iubito
Florian Silisteanu [27.May.04 19:34]
-------------------------------------------------------------------------


Fac escală pe lespedea unde nimeni nu măzgălește pereții, iar tăcerea lor este arta de a te pricepe la îngeri până și mila are demnitatea ei fatală, nimeni , dar nimeni să știi, nu crede în plânsul cailor! Poemele Nichitei îți transmit un fior interior care te face să spargi vămile între tine și ea, pentru că acolo unde sufletul tău se termină începe sufletul ei. Te simți ca o ființă rătăcită prin simțurile poetei :


Ce triste vremuri au mai fost,
Si-or sa mai fie inca,
Sa nu le plangi,e fara rost,
Puterea-ti e adanca.
A mai trecut inca o zi,
Cu rau,sau poate bine,
Fii optimista,te rog fii,
Mai e o zi si maine.
Te-ai ravasit,te-ai incurcat,
In apa cea adanca
Tu ai cazut,Te-ai ridicat.
Esti tare ca o stanca.


Iti dedic tie aceste versuri cu mult respect...
Viorel C.Phoenix [25.Nov.04 17:07]
-------------------------------------------------------------------------

În liniștea verde a câmpiei timpul se divide poate pentru prima oară în tentativa infinirii . Galbenul se pregătește să apună soarele în indecența amurgului, secretul nopții sufocă înfometat speranța, visul își pierde puterea, iar tu femeie respiri peste ziua de ieri ritmic o dată cu inima. Iubesc ideile ce le răsfrângi în poeme, dar sensul lor e o mare fără maluri, așa te văd femeie, chiar dacă vrei să te muți în altă galaxie:

pentru cine sa lasi spatii albe\'n destin?
Daca traiul tau de spirit e plin...

de vor veni sa vada\'n urma ta
sa lasi de dor si suflet si stea

si apoi sa nu uiti, sa stii,
sa plangi domol si sa mangai
si sa pui DORU\'n capatai...
Stefan GOGOTA


Pot afirma cu toată răspunderea că Nichita este poetă în sensul cel mai modern al cuvântului. Imaginile sale poetice construite din esențe metaforice, dezvăluisc tainele subtile ale sufletului. Imaginile sale au un ton personal, chiar foarte personal. De cele mai multe ori realitatea este cea care îi deschide ochii poeziei, dar ea știe să și viseze frumos, iubind ascuțita pătrundere a cuvântului, găsindu-i noi străluciri. Semnificativă în acest sens este așezarea lacrimilor, înregistrându-și acut sau în surdină tristețea precum plânsurile care despart curcubeul de soare. Plânsul își face loc cu coatele în lacrima Domnului, încât asfințitul fierbinte și incert se așează pe umărul poetei ca un început de inimă.

Vocea ei este distinctă. Ea face parte din familia acelor poeți care deja dețin secretul magic al poeziei. Ca o prințesă, poeta se dovedește o mare meșteră de metaforă până la simplitatea perfectă a strălucirii. Versurile sale uneori sunt mult mai importante decât poemul în sine, metaforele mai importante, și ele decât versul. Ea cucerește prin profunzimea și sinceritatea rostirii. Trenul acesta umblă plângând și doar lacrimile mamei ne mai așteaptă prin gări, iar visurile vor arde ca niște lumânări. În fiecare gară lumina stă tolănită la umbra promisiunilor între o sabie și cealaltă, iar anotimpul acesta a deschis poteci către Dumnezeu:


he he au ieșit îngerii la plimbare
și-au pus pălării de soare pe inimi pe zâmbete
au inundat gările
își spun unul altuia cu mirare
și tu pe aici și tu îngere

cred că nu mai erau bilete
spre valea plangerii
Silvia CALOIANU [11.Jul.04 12:24]
-------------------------------------------------------------------------


Cred că e timpul să descoperim dezastrul împărțirilor la doi, tu iarăși întârzii într-un zbucim de lună plină și poate nu ai întâlnit nici o noapte cu atâtea păsări care în zori au plecat din tine, dincolo. Umbra își contemplă locul de veci. Două puncte pur și simplu și cămașa sufletului ciuruită de șopate, tu știi cât de sever îmi bate nordul la ușă. Aștepti înălțarea la cer, iar drumurile abia se mai țin pe picioare:

de ceva vreme ma intreb de unde si cum as putea incepe dialogul cu tine. Si uite ca acum, trecind in graba peste comentarii, dau de numele meu. Incerc sa-mi amintesc cind ti-am facut vreo observatie si nu reusesc. Mi-am rasfoit si comentariile - nici unul la o poezie de-a ta. Mi-ar placea sa stiu...
Putin despre text. Filtrezi totul printr-un amortizor poetic. Se simte o mina sigura, se simte un cuvint personal. Dar te intorci mereu la un mod de a face poezia...
poetizat. Nimic mai evident decit finalul acesta hamletian. La Shakespeare era cu totul altceva decit emblema unei taceri romantice, asa cum e la tine.
Daca scrii poezie pentru \"sufletul tau\", e bine. Din aceasta perspectiva sensibilitatea ta e autentica. Daca vrei mai mult, spune-mi.
Maduta Florin [21.Jul.04 01:57]
-------------------------------------------------------------------------


Pentru Nia (cum îi spun apropiații) poezia înseamnă mărturisire, o expresie a unei mari sincerități. Gândul și dorul, speranța și dragostea sunt împresurate de culorile vii ale curcubeului. Ne inspira spre a ne dori mereu lumina. Când scrie e o prezență discretă, fascinantă, cuceritoare. Te trezești ascultând tăcerile profunde, chiar dacă prin anumite locuri plutește haotic moartea nedumerită. Totul e la vedere ca într-o întâlnire de flagrant delict. Niciodată nu mai știm cum îmbrățișează ea cerul dintre stânci cu acea putere a copacilor de nostalgie, așteptând fluturii să le vindece de melancolie. Literele unite la întâmplare sunt sechestrate pe moment de câteva clipe căzute de la etajul trei. Am simțit de aici că sufletul s-a cuibărint în cuvânt și răsăritul în necunoscut.

Nichita caută ceea ce durează. Dorința ei e să scoată din experiența sa literară pe cât posibil adevăruri generale. Odată ce o idée îi apare ea cântărește, conduce și alege forma care i se potrivește. Cu suflet plin dă vorbelor, rostite parcă întâia oară rostul fluviilor croindu-și drumul în culesul amintirilor. Trecutul și prezentul se învălui în albastru, iar un strop din sufletul ei e acum când s-a pierdut meteorit ofer recompensă și te întrebi:

noi aici facem dragoste?
da
ce fel de?
de conversație cuibărită fără întrebări fără nimic în afară de dragoste
nu înțeleg
lasă

Tot ceea ce urmează e fără importanță într-o singurătate percheziționată la tot pasul. Cu o deplină conștiință a propriei valori ea folosește uneori cuvântul nu în versuri, ci în fraze foarte lungi ca într-o răscumpărare de gesturi așezate undeva lângă tâmpla stângă pentru a nu-i tulbura țărmul neprielnic care o refuză:

poftim ziarele
nu cobor
nici eu
ce anume?
nu cobor

eu, eu voi fi cea care voi spune ultimul cuvânt.

Sufletul se mută pentru o toamnă în plină enigmă, acolo invadat de vraiștea frunzelor caută bobul galben de lumină, iar seva urcă în tulpina toamnei, amintind de un timp, de când o pasăre cu suflet de mamă îi hrănea ființa la inima bătând:

ce legătura are asta cu toamna?
nici una
deloc nu ți-e rușine
cum să nu
bună gluma

Vin acum în prag de răsărit să-mi spui cum ții tu poezia de mână și cum pătrunde în inimii? Mă privești nelămurit de dulce, tu zâmbești de fiecare dată altfel și-mi spui că poezia e cântecul tuturor și că l-ai închis într-o primăvară cu pereți galbeni în amintirea mirosului de femeie sau poate în așteptarea duminicii dinaintea execuției.

Se pare că avem privilegiul de a trăi în mijlocul unei efervescențe poetice, iar poezia Nichitei este deja la orizont aducând cu ea nu numai o reînoită încredere în rosturile și noblețea poeziei, dar și o undă de prospețime și de originalitate care ne îndreptățește să credem în viitorul ei. Chiar ea ne anunță că antrenamentul durează, dar intrarea este liberă în lagărul de concentrare al fericirii, vrea să trezească lumina ca aprig vânt iscoditor în care apa vieții devine vie:

cine vrea fericire la masa de prânz?
fie
un buchet de flori coboară scările
prin predare necondiționată
doi atât de doi
amestec de poziții valabile în dragoste
toate sfârșind în aceeași direcție
adevăr înfulecat cu mâna chiar adineauri
cealaltă mână uitată și mai adineauri
fie
Ea și El;

Nu am primit niciodată răspuns, dovadă că s-a simțit superior. Mă plictisește când îmi vorbește despre viața mea. Astăzi, doar astăzi vreau să fiu dama de treflă, să nu pun întrebări despre sentimente, să le arhivez pe măsură ce apar, să le acumulez, să le aduc la zi în scripte. Unii rămân arhivați, alții improprii pentru a fi consumați. vreau un dosar pentru fiecare sentiment care se imaginează, care se publică în paradisul de moment

În anotimpul dubioaselor liniști, umbrele sunt decolarate cu miliarde de clipe, jumătate de secol, hipnotizați de toată puterea care a coborât în tălpile crăpate, moartea este gemănă cu clipa, zadarnic cresc peste gură emoții ce sparg căutarea cuibului, în jurul nostru se face tot mai frig de parcă focul zăpezii ne-ar îngheța oasele. E anotimpul duioaselor liniști!


La mulți ani draga noastra!