Bianca Goean

și ce vrei să crezi că toate acestea te așteaptă pe tine să ridici leneș de capătul așternutului să-ți așezi cafeaua pe masă pendulând între dimineață și cartea pe care o citești cu regularitate de

Sunt o profesionistă. Ceea ce înseamnă că știu, nu-i așa, că nimeni nu este de neînlocuit. Acum cîțiva ani, la începutul carierei, mă întrebam cum vine chestia asta. Aveam o părere foarte bună despre

vezi e ca și cum am tăia drumul acesta în două și-am rămâne fiecare cu câte un capăt în mâini în fața noastră s-ar deșira infinitul cu aripi în zdrențe ar pieri încet visele neluminate, ascunse în

Motto: și dacă ar exista suflete pereche, ar fi mult prea ciobite de la o vreme... o să mă recunoască îmi spun de parcă nu ne-am fi văzut niciodată cu pădurile ascunse prin râuri o să îmi prindă

hei hei cu gust de ceară fericirea ta astăzi așa m-am hotărât că-mi place frigul ce-i drept spune-mi nu-i așa că nu plouă prin pereții camerei noastre trec însă mașini pe sub uși se strecoară un

mă strădui să-ți spun că mi se zbate concretul în tâmple și nici inele nu port pe deget pentru fiecare an cum se-ascund copacii în coajă cu palma întinsă dincolo de cărămizi aud pescărușii dar astăzi

ia-mă cu tine îmi spuneai alunecă-mă-ncet pe canale cred că pregăteam amândoi obsesiv ieșirea în port cu umbrele și biciclete în buzunare pedalând o iubire ieșită din uz aș fi putut să-ți povestesc

cineva știe că dincolo este întotdeauna o alegere fără de care trecerile ne-ar rămâne agățate de umeri un cuvânt în care să nu ne fie rușine o haină croită strâmb pe alt trup sau culorile rămase

iarna mă aplec să adun picături de pe frunze tot mai des cad anotimpuri prin părțile astea după cum poveștile se aștern bob subțire pe colțul de lună uneori mă uit pe fereastră aștept poezia pentru a

îmi spunea cineva că sunt o foarte ciudată colecționară și-mi râdea tăcut între palme îl țineam pe-atunci cât se poate de strâns aproape că-mi intraseră speranțele-n carne cu așchii și oase cu

reinventează-ne îmi spui iar eu îți arăt toate culorile mele sunt negre numai bune de schiță șoptești ce ne vom face însă cu toată apa din mijlocul apelor noastre unde îmi voi odihni mâna caut firul

am visat în noaptea aceasta prima ninsoare dormisem și-atunci cu capul pe alb scheletică negură din noi cineva îmi spunea hai ieși la plimbare era un copil aerul se aduna stingher iar noi ne jucam

uite din pocnetul degetului mic promit să îți spun toate istoriile cu toate acestea vine și tu îmi spui rezistăm stăm zidiți în tranșee mă gândesc undeva am greșit proiectul ca să nu mai spun c-am

Cum treci pe-aici? Am luat un cuvânt și l-am lăsat strajă la ușa acelui adăpost iernit al palmelor noastre. Un deget eu, un deget tu, în punctul acesta lumea s-a curbat puțin, doar atât cât să încapă

Teribilă senzație de sete. La sfârșitul unei zile de program, al unei alte săptămâni de lucru, îmi dau seama că nu am lăsat nimic din mine în toate actele, avizele, discuțiile aglomerate pe post de

Partea a doua - Tamara, dar plouă, cum vrei tu să ieșim pe acoperiș? Ochii risipiți în toate adâncimile și înălțimile: - Să nu îmi spui că și ție îți este teamă de ploaie! Îi ia din nou mâna și-o

îmi plac serile acelea în care ușile se deschid singure dinspre înafara înspre-năuntru ca și cum drumul s-ar întoarce amintindu-și de noi îmi plac asfințiturile uitate de toamnă atât de simplu tu

și dacă m-aș oglindi pe tăcute coastă în chipul peste care îmi ridic în fiecare noapte fără de umbră aripi ciuntite de nașteri și dacă luminile nu s-ar mai ține de ochi ci ne-am trezi cu ele

Pas. Urmă cu șuier de bici. Nisipul năruie pașii, vântul adună laolaltă ceea ce am fost cu ceea ce aș fi putut fi. Mulțimea posibilităților crează haos. Tocmai când îmi spuneam gata, acum încep să

ce știu despre cea cu mâini deșirabile întortocheate păianjen de apă neveninos țesând umbre îndoielile se prind cu nod la capăt mai știu că poartă culori fistichii după cum aerul se curbează sau nu