teamă de prima ninsoare

“verdele e culoarea podurilor care se rup”
de la tinerete pan’ la batranete
“de-aici oamenii sunt doar un decor din ce în ce mai lichid”
povestea se cocoseaza in eu
“în noi cineva a aprins o lumină”
hai sa-ti spun adevarul despre oglinda
eu-tu
“brațe ale aceleiași cruci”
Bianca,
Nu este un comentariu, nu este o replica, este o lectura la lumina purpurie a lunii \"închipuim cu fețele întoarse amintirea zilei de maine\".
Buna dimineata,

Ultima strofă constiuie un mini-poem în sine, și o decupez pentru a o remarca:

despre noi am umplut spațiul
și niciodată nu vorbim despre asta
închipuim cu fețele întoarse
ca două lumini ale unei singure umbre
brațe ale aceleiași cruci

(cu versul trei ușor îndoit)

Dacă verdele vieții e locul unde podurile între două limanuri se rup, atunci noi cei care ne face apă și ne ducem pietrele mai departe, ne temem de primul îngheț, iar la cina aceasta de sfințire aș aduce o turtiță cu nucă și o gutuie, fiindcă \"povestea se întoarce
în noi cineva a aprins o lumină\"
Mi-ar fi plăcut să nu fie perle, ci doar \"pietre nenuntite\", fiecare să-și aleagă piatra lui acolo, fie ea ametist, piatra soarelui, perlă, agată, palisandru etc etc.
Și dorința mea de a fi dojenitoare cu versul patru s-a estompat atunci când am înțeles că \"despre mine tăceri\", îndeosebi astăzi când am avut un rău de cuvinte, metaforic, desigur. Altfel, uite, nici nu aș mai fi suportat să citesc, darămite să și scriu aici, pentru tine.
Și plec acum, fiindcă, nu știu cum, mi-am amintit că am ceva esențial de făcut: \"aștept încă ninsoarea dintâi\".


Ela

În cinci minute plec și voi lipsi puțin.
Bianca, voiam să îți spun că am citit poezia și experimentul cu o plăcere nebună. Nu pot să detaliez acum, însă voi reveni. E a doua poezie pe care mi-o recomand. Nu mai adaug că aș înstela-o, pentru că cineva care are posibilitatea să o facă a ținut neapărat să îmi demonteze aprecierea anterior etalată. Nu că ar fi reușit...poate că de data asta îmi va confirma părerea:)

m-a emotionat teama \'in pauza dintre doua cuvinte\' si, mergand mai departe, mi-au placut \"dar hai mai bine să mâncăm
să ne prindem clipa aceasta într-o bucată de pâine
rupe-mă
de lanul acesta de iarnă...\".

sugestiv, sensibil, frumos exprimata \'teama de prima ninsoare\'.

\"închipuim cu fețele întoarse ca două lumini ale unei singure umbre\"
E o concluzie, e drept, pe undeva trista, dar care nu marcheaza neaparat intreaga poezie. Teama de prima ninsoare n-ar trebui sa existe: iarna e un anotimp minunat, iar ninsorile acopera de multe ori neajunsurile toamnei. Iar pina la primavara... ele se scurg in strafunduri si nimeni nu mai are puterea sa plece in cautarea lor (poate doar Jules Verne).
Mi-a placut versul: de lanul acesta de iarnă aștept încă ninsoarea dintâi

Carmen, semn de carte intre zile, in asteptarea podurilor care mai pot creste, multumiri pentru oglinda pe care ai vazut-o atat de bine... si pentru tot.

Ela, stiu de ce ai luat tu ultima strofa, dar stii si tu cum suntem cu \"creatiile\" noastre, mai ales atunci cand ele sunt \"calde\"... eu nu o pot desprinde, alt ton, poate, in primele strofe, dar ele conduc necesar catre ultima...
Stiu, poate ca ai dreptate cu versul 4, dar ti-as sugera sa il citesti incet, cu buzele stranse, sa prinzi suflul acelui vers (este singurul cu dintii incelstati), si eu chiar iti marturisesc ca am simtit nevoia sa pun acel \"lichid\" acolo, care intareste sirul de consoane... Daca si dupa aceea imi spui la fel, promit ca, la vremea potrivita, voi relua si eu, pentru ca am incredere in ce spui... perlele... si eu as fi vrut alta piatra, dar perlele sunt singurele care nu se poarta la nunti...

Narcisa, m-a emotionat putin comentariul tau, eu una nu am nevoie de mai mult decat atat, te astept sa revii, cand si cum poti/vrei.

Maria, este acea ninsoare pe care o astepti toata viata, si care o singura data poate sa fie prima, nu? Dar nu mai spun nimic :-)

Cu drag, Bianca

Eddie, versul tau preferat este si al meu, si, in lumina a ceea ce scriam mai devreme, aceasta este si esenta poeziei, teama poate sa ne fie si de ceva ce asteptam toata viata... Iti multumesc de poposire in prag de iarna, te mai astept...
Drag, Bianca

cit de ejegant poemul, cit de cochet, ma simt ca in Paris. Ard de emotie!!!!!!!!!!
Felicitari.
B. Lepra.

in pauza dintre doua cuvinte, podurie se rup din ce in ce mai lichid, iar povestea despre tine cu el si despre tinele tau din el e lanul acela de iarna ce umple spatiul, asteptand sa stiti face sa cada, ninsoarea dintai...

alaturi,
Linea

Bogdan, nu stiu, n-am fost, spun unii insa ca... dar nu mai stiu.
Multumesc de vizita, te mai astept.

Dana... stiinta aceea, iarna seaca, podurile lichide peste spatii atat de concrete.
asteptam...
Drag, multumesc voua.