Închisoare

Trăiesc într-o închisoare. Nu am ziduri, am doar fețele unui om de jur împrejurul meu, glasul lui spart în mii de oglinzi colorate. M-am obișnuit cu refracțiile distorsionate ale celorlalți aplecate prin zidurile acestea transparente, cred că am învățat chiar să deslușesc adevăratele trăsături; oamenii îmi vorbesc și am descoperit că am nevoie de silogisme și teorii pentru a le pune cuvintele în idei coerente.
Diminețile îmi întind untul pe pâine, îmi beau ceaiul verde, ascult muzică sau știri, cu brațele sprijinite de pervazul geamului deschis, respir altfel, încetinit, savurez gustul bleu-amărui al frunzelor lovindu-mi obrazul, aud undeva înăuntru forfotă, râsete și câteodată pașii lui apropiindu-se. Închid atunci fereastra, mă așez la aceeași masă îngustată de vreme, îmi privesc ieșirile în ochi, beau în continuare verde singură ceai.
Sunt și după-amieze în care îmi pun bocancii în picioare mărturisesc acum, dacă tot sunt într-un moment în spatele transparențelor acestora și nu veți sti niciodată care este realitatea și unde se termină imaginile, că uneori doar mă prefac a mă încălța, descui liniștită una dintre oglinzi și plec. Sunt momentele în care învăț cum se înalță zmeie fără vânt, cum se mângâie parfumurile: mai întâi pe deasupra, cu palma deschisă, apoi cu buricele degetelor, mai apoi cu buzele răsuflând ușor, închizând ochii și deschizându-ți toți porii. În astfel de ieșiri, îmi umplu rezervoarele cu sensuri adevărate, pentru a putea să-mi construiesc mai târziu logica discuțiilor în doi. Adun fotografii pe care le developez pe fiecare retină care mi se deschide clară în față, gust din anotimpul întâmplător și-i împrumut până la următoarea evadare tristețea mea.
Mă întorc întotdeauna cântând, descui o altă oglindă, îi zâmbesc temnicerului meu descoperindu-i trădarea, mă arunc febrilă în ape aici apele sunt întotdeauna schimbătoare, din cauza luminii filtrate și, cu un pahar de vin în mână, țes prelungiri de zile peste rămășițele lui.