nastia muresan

un uriaş cu palma cȃt o lopată. copiii fug de el cȃnd dă să-i mȃngȃie pe creştet. nu prea are ce spune pe limba oamenilor, cu ce cuvinte să vorbeşti despre gustul cărnii de şobolan ȋn Siberia

Dumnezeu desenează pisici azi una mȃine una le dă drumul să cadă de sus peste capetele noastre după o lege scrisă de El pisicile cad în picioare cu ghearele înfipte în scalpurile

O criză de panică în toiul nopții. Lumea, deodată, e prea mare, parcă și-ar fi devorat marginile în intuneric. Sunt prea departe de tot și de toate, prea departe de orice. Simt cum lumea asta

Sunt în camera Irinei, la parter, unde ea doarme în patul special adus de la spitalul din Skien. E dimineață. Lumina limpede de afară, care pătrunde prin jaluzele, joacă pe peretele din spatele

Invariabil, visele în care mă rătăcesc încep în același loc, unul din etajele corpului B al Politehnicii din Copou. Coridoare înguste și întortocheate, fără ferestre. Eu caut o ieșire și dau mereu

Dr. Li este bun și înțelegător cu cei care plătesc. Acceptă imediat să ne primească din nou în clinică. Toate zborurile către Europa sunt în continuare anulate și nimeni nu știe până când. Putem

Aproape un ritual, în fiecare zi când ajung acasă. Arunc din ușa sufragerieie geanta, ea cade undeva pe fotoliu sau pe canapea, sau pe covor. O invârt puțin în aer înainte să-i dau drumul și am o

și liniște se făcu. într-o tăcere deplină copii cu piepturile desfăcute se prăbușesc în centrul orașului înroșesc firele de iarbă și piatra de râu. acoperișurile ard, praful se ridică în

cămașa ta lila căzută la marginea patului (spui si acum că era bej-galbui, de fapt, și că lumea se colorează diferit în irișii mei) pășesc pe vârfuri în sufrageria înaltă sumbră și rece,

Ne-ngrămădim toți trei în patul Irinei, cu Matias la mijloc și ne luăm în brațe pe deasupra lui. El se rotește într-o parte și în cealaltă, apoi adoarme cu obrazul lipit de obrazul

Prefer să privesc de departe. Apropierile îmi dau angoase și parcă ar ingenuncheri in fața locului sau lucrului înspre care privesc. În mijlocul acestei insule, undeva la poalele Dealului

Mi-e dor să întind mâna după o țigară, s-o aprind. De starea rarefiată care se împânzea în mine.O lume rarefiată levitând, fumul albăstrui făcând totul mai ușor, totul posibil. O senzație de

N-a mai fost soare de vineri și zilele acestea, parcă turnate în fontă, mă reduc la efortul concentrat să nu las tăcerea să ne înfășoare pe amândouă, mă tem ca n-am mai ști să ne ridicăm

Aceeași mașină și, probabil, același șofer cu care am venit de la aeroport. După cum se încovoaie cu cele două valize mari în mână ar putea fi el. La fel de tăcut, nu scoate un sunet tot drumul,

Plimbarea dintr-un capăt într-altul al holului, în scaunul cu rotile, e una din plăcerile lui Matias. Mă ia de mână, mă duce până la ușa spălătoriei, unde găsim tot timpul scaunul lipit de perete,

Marți 13. Am ajuns la first aid room. Am scăpat cuțitul în palma stîngă, încercând să tai pentru Irina o felie dintr-un pepene enorm. Asistentele se sperie, dau din mâini și țopaie, se lovesc una

Aseară am cunoscut-o pe Leila, o suedeză de aproape 60 de ani, venită aici odată cu Irina. O coamă de păr auriu, o privire…vastă, te înconjoară și te cuprinde dar simți că undeva în spatele tău

Pălărie galbenă, fundă albastră. Pantofi roșii, fundă neagră. În mână stângă, îndoită de la cot, ține o poșetă neagră, model anii 60. În rest goală, cu picioarele puțin depărtate, bine înfipte în

Privesc zarzărul înflorit din spatele pavilionului nostru. Mi-e dor să miros flori....acestea n-au miros. O chinezoaică în pijamale, pălărie și papuci de odaie din catifea roz a trecut pe lîngă noi

În capătul coridorului, lângă o ușă care nu se deschide niciodată, un chinez bătrân a stat ieri toată ziua în genunchi și a răzuit linoleumul. Pe linoleum erau câteva pete mici, cât niște buburuze

Femeia de serviciu îl încîntă pe Matias. Mopul, mătura, găleata și cârpele ei îl fascinează. Poartă o uniformă albastră, jachetă și pantaloni, cochetă și severă în același timp. Ne arată,

Suntem aici pentru că aici avem voie să sperăm. Dr. Li nu spune niciodată „îmi pare rău, nu mai e nimic de făcut”. Medicii din Norvegia interzic speranța ca pe un gest superficial și atins de

Deschidem valizele. Matias se apropie curios și prudent, o vreme nu lasă tigaia din mână. Apoi începem să scotocim cu toții, desfacem cadourile, conținutul pachetelor e împrăștiat peste tot. Irina

Etajul 13, DIP 2. Suntem IP, adică international patients. Un living, un dormitor cu două paturi si pătuțul pentru Matias, o baie cu duș. 3 lifturi urcă și coboară, clinchetul care anunță