Cartea Irinei - 6

În capătul coridorului, lângă o ușă care nu se deschide niciodată, un chinez bătrân a stat ieri toată ziua în genunchi și a răzuit linoleumul. Pe linoleum erau câteva pete mici, cât niște buburuze negre. Ai fi zis că toată lumea crede în munca lui migăloasă prin care petele mici și enervante vor dispărea. Râșcâitul a încetat seara târziu. Omulețul s-a ridicat, și-a strâns lucrurile și a plecat, pășind pe lânga perete, fără zgomot. Petele erau la locul lor. Sunt zile în care Irina stă în pat, cu perfuzii, de dimineață până seara. Ieri a fost o astfel de zi. Înainte de amiază ne-a trimis la plimbare, Matias se grăbește să iasă afară, își pune singur căciulița, geaca, se urcă în cărucior și așteaptă s-o îmbrățișez pe Irina, e bucuros să ne vadă luându-ne în brațe, poate în felul acesta aducem noi două liniște în lumea lui, schimbată peste noapte. Ei doi își iau la revedere zgomotos, fluturând amândouă mâinile, Matias a învățat de curând să facă bye-bye si exagerează, face din mâna la toată lumea cu care ne întâlnim. În poarta spitalului, printre mașini și taximetriști gălăgioși …vânzătorul de ouă de rață, cu bicicleta lui ruginită. Tăcut și nemișcat, așteaptă. Pe strada principală un șir de tineri purtând steagul roșu. Pe trotuar grupuri de elevi cu cravate la gât, aplaudă, țipă cu entuziasm și cu angajament. Din difuzoare se aud cântece în cadența cu care aproape ne-am obișnuit. Duminică dimineață. Plouă în Yanhua. Ieri a fost prima zi în care limpezimea aerului, neașteptată și neobișnuită, m-a lăsat să văd munții în depărtare. De obicei aerul are o consistență lăptoasă, se lasă pe noi, aproape că-i simțim greutatea pe umeri. La intrarea în clădire e un hol larg, desfăcut ca un evantai. Ca să intri sau să ieși dai deoparte aceleași prelate căptusite și grele, cu marginile lucind de jeg, apărători împotriva vântului. În dreapta canapele, fotolii pentru vizitatori, iar în stânga o masă masivă, ca de prezidiu. O veioză cu abajur purple-auriu, pe colțul mesei. Un scaun înalt cu tapițerie de culoarea abajurului, pe care, din când în când, stă un chinez lat în umeri, un zdrahon ras în cap. Securistul clădirii. Undeva în spatele mesei, aproape de perete, o pianină albă. O partitură pe capacul veșnic închis. Cel mai des zdrahonul se așază pe taburetul din fața pianinei, cu spatele la claviatură și fața către trecători. Cu picioarele desfăcute, un cot sprijinit de capacul pianinei. Pe pianină o vază cu orhidee albe.