Marta Cremeny

sunt la câțiva metri de linia cercului polar și cum începe carnea sub unghie așa începe și gheața materialitatea proștilor care au crezut și s-au îndoit doar un pic îndeajuns să spere că te

uneori nu se termină, așa cum se întâmplă cu cicatricele când amâni orice formă de vindecare sau când te logodești în grabă să nu se epuizeze toată această confuzie cu fructe și flori

am fost azi la o cafea cu un coleg vorbea despre modificări legislative (la tonic) vorbea despre clienți politică bani îmi pocneau tâmplele îmi venea să vomit i-am răspuns de câteva ori apoi

acolo, pe stânci, cu degetele mai înghețate decât piatra și ochii pierduți prin cele mai apropiate case cu oameni întinși pe retină, un pat cu arcuri verzi încearcă să facă lucruri, lucruri despre

I. întinsă pe spate, mâinile sub cap. pândesc mișcarea luminii prin draperia galbenă, subțire când ghicesc înșiruirea umbrelor pe pereți surâd prin geamul întredeschis vântul bate ușor. II.

să întrerupi orice legătură cu lumea orice atingere Am fi putut să nu rămânem așa. eu - neliniște sub un strat mâlos de banalitate tu doar tăcere mi-e teamă că nimic nu mai contează spunea eu

Mai târziu am ajuns acasă, am ridicat pe rând tălpile, am aruncat sandalele (un zvâcnet scurt), am încuiat ușa de la intrare (gesturi învălmășite), am deschis frigiderul, am luat o cola rece, am

Mergeam spre casă, mă grăbeam, era cald, trecuse de 18,00, încuiasem biroul, lăsasem multe documente neterminate, pe unele nici nu le citisem, cu tine nu apucasem să vorbesc (nu știu să fi vrut

dacă nu sărută gura, dacă nu o sărută înnebunit, trupul perfect întins care își apropie degetele simte demența: da, e acolo, și nu poate face nimic. carnea se va desface ușor în

lângă geam ascult după câteva pahare de vin noaptea nedormită picătura vărsată gresia rece o moarte întinsă pe jos obscen paharul înclinat înmoi degetul aici pe gresie desenez o linie ca un

învelită-n duminică stă ca într-o pânză de păianjen inima legănată să adoarmă zgârie amintirea o prinde boala de patul improvizat din chingi de promisiuni ca o rochie neagră de seară pe sânii

ei / vorbesc agasant despre primăvară uneori mai bat din picior ochiul meu se dilată cineva îmi scurmă prin gânduri același galop poate ar trebui să fulgere câteodată îmi strunesc tâmplele

cu câtă liniște îmi sudezi drumurile cum ai uitat să mai spui zăpăcito mă prăbușesc de câte ori mă privești știi tu că Dumnezeu ne așează lucrurile în față să le ascundă de noi?

de o vreme îmi ascund febra în cearșafuri reci un braț îmi înțelege tâmplele genunchii îmi ascultă sânii mi-e sângele minat cu dor de explozii izbește în trup ca pietrele într-o sticlă goală alt