personale

cu câtă liniște îmi sudezi drumurile cum ai uitat să mai spui zăpăcito mă prăbușesc de câte ori mă privești știi tu că Dumnezeu ne așează lucrurile în față să le ascundă de noi? * știu nu voi termina nicicând poezia o tristețe sfârșită e o tristețe inutilă numai ea îmi mai poate primi urmele mă târâie mă trage de suflet nu mă lasă apoi desenează inimi stupid săgetate * îmi amintesc că mai am un prenume și mă strig mă mint cu o altă femeie surâd bat din picior mă înfurii irezistibil primesc nostalgii porniri temerare zarvă încercuire aceeași invitație la o cafea poruncesc sunt o femeie frumoasă deschid lumi nasc zăbrele imaginația e cel mai bun afrodisiac stârnesc dezgrop nevoi flutur vise subjug sunt o femeie inteligentă dăruiesc apoi totul mă doare nimicul se răstignește in inima mă rătăcesc chiar și cu Dumnezeu de mână * e vreme, draga mea, e vreme... spuneai au rămas poveștile uitarea mă primește cu pâine și sare acum știu dacă m-aș fi uitat înainte de a se însera pe la 8 și un pic pe linia orizontului spre vest aș fi văzut luna și aș fi fost cu tine acum știu planetele nu sunt cum par a fi jupiter din pricina distanței se vede mai mică în realitate e mult mai mare decât venus nu am învățat nimic din asta eu văd din ce în ce mai aproape scaunul tău roșu de lângă calculator la geam ai un pervaz înveselit de flori și o curte interioară între blocuri plină de copaci lumina vine din dreapta tu în tricou punem flori apă la flori ne îmbăiem cu soare acum știu întunericul e o eroare chiar de mă încăpățânez să-ți spun că îmi e liniște și căldură e greu să visezi fără obiect sunt speriată spuneai că vei fi mereu lângă mine mi s-au închis toate ferestrele e vreme, draga mea, e vreme.