Alegeri

Pas. Urmă cu șuier de bici. Nisipul năruie pașii, vântul adună laolaltă ceea ce am fost cu ceea ce aș fi putut fi. Mulțimea posibilităților crează haos. Tocmai când îmi spuneam gata, acum încep să modelez, m-am trezit într-un decor pustiu. Decor, vorba vine. De jur împrejur, zero lăfăindu-se pe chenare, insipid și libidinos, măsurându-mă prin ochii întredeschiși. - Ia mă loc odată. Sunt tentată să-ntreb unde, dar nu știu de ce instinctul meu de pilot de vânătoare ratat îmi spune că a vorba de un test. - În casa mea stau când vreau. Ce cauți aici? Du-te înapoi de unde ai venit, nu am nevoie de tine. Acum cântă. Mai bine spus, sâsâie, lălăie, țiuie, clincăne. Scoate și fum – gândul că un zero infinit stă grupat într-un deșert de limite, în ceea ce era o dată ambientul meu, fumând o țigară de foi proastă, mă face să zâmbesc. Mă trezesc chiar râzând în hohote, chestia asta e amuzantă, dacă știi pe ce parte să o privești. - Tocmai aici e buba, nimeni nu poate trăi fără mine, te-ai dat destul în bărci cu plus și mai ales cu minus, ți-ai strâns ca o cloșcă amintirile și proiecțiile unui viitor realist și te-ai descotorosit de mine. Asta nu se face. - Wow, venind din partea ta, cred că ăsta este de-a dreptul un discurs. Ok, știi cum se spune, cu dracul nu intri în polemică nici măcar despre existența lui Dumnezeu, așa că încă o dată îți spun: dispari. Viața e prea scurtă, iar tu prea lung. Cine crede că unuia ca el ar trebui să îi placă tăcerea, se înșeală amarnic. Tăcerea nu este niciodată stagnantă, o simți cum clădește, sapă, crește, încolăcește, adulmecă, atacă, respiră, izbucnește lumini, curge, până când descoperi în tine toate semnele, culorile, sunetele. Prin urmare, îl văd crispându-se, și sărind la atac: - Nimic de-aici nu e real. - Ai dreptate, nimic nu e niciodată real. Noi alegem realitatea în funcție de necesități și puterea de a visa și a duce. Am să încep prin a-mi lua canapeaua înapoi și culoarea albastru. Acum vreau să mă întind, mă doare spatele, am ales o zi grea. Presimt că voi vrea și un pahar cu vin, dar nu vreau să îl beau cu tine. - Albastru nu există. Mă trage pe un drum pe care nu vreau să merg. Canapeaua mea devine parcă mai îngustă, mai incomodă. Pereții mei zugrăviți în albastru deschis se preling pe mânecile hainei. Mă întreb de ce acum. Vreau să ningă. Iarna îmi dădea târcoale de mult, încă de astă vară. M-am pregătit așadar pentru o iarnă grea. Acumulez rezerve de curaj pe rafturi. Etichetate, capsate, alături de lumini și autoironii. Mi-am prins bine iubirea cu ace de siguranță și m-am ancorat așteptând frigul. De unde zero? Ca în basme, mă gândesc că ar trebui să găsesc formula magică pentru ca lumea mea să revină la normal. Și asta fără a-l descoase pe el, fără a pica în capcanele lui sleite. Îl privesc din nou. Mormăie și mă privește și el, așteptându-mi replica. Așteaptă. Așteaptă, care va să zică. Își linge scârbos degetele, apoi începe să le muște. S-a ridicat și dă ture în jurul canapelei. E nervos. Așteaptă. În cele din urmă, îmi aruncă, aparent plictisit: - Doar un pic. Dimineața când te speli pe dinți. Nu-i mare lucru: și-așa ești obosită, faci o pauză și nu te gândești la nimic. E atât de simplu. Dimineața îmi voi strânge iubitul în brațe sau ne vom certa de teama unei noi zile care își va țese rădăcinile între noi. Voi zâmbi privindu-mă în oglindă în timp ce mă spăl pe dinți, mă voi gândi că trebuie să mai cumpăr gogoșari pentru iarnă. Parcă aș bea și un pahar cu vin. Oare cât o fi ceasul? Paul nu mi-a spus că întârzie, ar cam trebui să vină și el. Uite că a apărut și fereastra. S-a făcut frig. Îmi place. - Hai să dăm drumul la muzică. Ce-ai tăcut așa? Surprinzător amărâtul ăsta. Împrumută tot felul de haine. Te pomenești că mă va tenta cu o cină în doi în momentele următoare. Doar un pic pic de spațiu și pentru el, în alegerile mele. Ha ha ha. Mă ridic și deschid șifonierul. Întind mâna, dau la o parte încet câteva pulovere, aleg în cele din urmă unul vechi, moale, călduros, cu fermoar. Mă îmbrac. Îmi trec mâna prin păr, iarna asta mi-l las să crească. Ies din cameră. În casă e liniște, Tora stă cu burta în sus pe covor, întoarce capul și întinde leneșă o lăbuță într-o tentativă nesigură de a ieși din vegetație. Îl aud în cele din urmă țipând în spatele meu: - Nu ai să rezolvi nimic așa! Se vor întoarce toate împotriva ta și îți vei dori o clipă în care să stai pur și simplu și să nu mai trebuiască să te hotărești cu privire la nimic. Fă-ți loc! Deschid frigiderul. Pe ușă ar putea fi trei sticle de vin roșu de țară și una de afinată. Dar ușa frigiderului meu e plină astă seară cu borcane: de iaurt, de muștar, de icre puse cu sare, de suc de roșii. O sticlă cu sirop de muguri de brad cumpărat astă vară de la Cheia. Am oprit mașina după ce-am trecut de casa unde se vindea, ne-am ciondănit un pic, dar în cele din urma am deschis portiera și-am luat-o înapoi pe jos. Și o sticlă de vin alb. Se aude ușa. Mă întorc, închid ușa de la frigider, ies pe hol. Îl iau pe Paul în brațe. Mă sărută, mă îndepărtez ușor de el: - Îmi place haosul meu. Astă seară am poftă de un Chardonnay, love.