Proză
Sete
tic tac
2 min lectură·
Mediu
Teribilă senzație de sete. La sfârșitul unei zile de program, al unei alte săptămâni de lucru, îmi dau seama că nu am lăsat nimic din mine în toate actele, avizele, discuțiile aglomerate pe post de relații interumane. Deschid fereastra. Aș face orice numai să nu fiu nevoită să îmi regăsesc toate mările inundate în suflet. Iar ochii și cerul gurii sunt tot uscate, de parcă de zile întregi merg luptându-mă cu vântul deșertic. Nu mai pot împărți minute la ani. Tic tac. Cu ce facem curățenie? Ar trebui o doză bună de sarcasm, o baterie de amintiri îmbuteliate și certificate (ale mele nu, tocmai de ele ar trebui să scap), o pereche nouă de plămâni cu o rezervă de aer și neapărat niște foarfeci rezistente la rugină.
Închid calculatorul, îmi iau sacoul, paltonul, geanta. Mașini. Trec pe lângă o femeie, vorbește la telefon. Încerc că îmi imaginez cum arată copilul care o așteaptă acasă. Cinci ani, frunte înaltă, ochelari, păr zburlit (tocmai și-a dat jos căciula). Îmi povestești când ajung acasă, Leonard. Da, mă așteptam să aibă un nume mult prea serios, râde și se agită cu telefonul prin casă, strigă la tati și încearcă să muște dintr-o felie de cașcaval înghițind laolaltă cuvinte și exclamații.
Și totuși este cumplit de frig. Gura îmi ia foc. Aș vrea să-i strig să asculte tot ce are de spus copilul, că în seara aceasta toți oamenii ar trebui să se adune prin case, să se iubească și să-și povestească visele, să-și serbeze zilele de naștere, chiar dacă sunt născuți în iulie.
Frunze. Trotuare sparte, lumini din ce în ce mai albe, case din ce în ce mai îndepărtate. Undeva în munți albește pământul, nu mai am în palme nici măcar o picătură de rășină, lemnele au ars. E frig, înțelegi?
Despre ce poți să gândești când adâncimile tale se întorc și izbucnesc în stânci ascuțite, când nu mai ai loc în tine și pasul caută întoarceri pe drumuri străine?
Din toate capetele lumii mi-aș alege acum o ramă de pe care marea se scurge albă, aș desena cu degetele piatra și nisipul risipit din clepsidra spartă.
Față în față. Cuvintele sunt singura povară a timpului.
Închid calculatorul, îmi iau sacoul, paltonul, geanta. Mașini. Trec pe lângă o femeie, vorbește la telefon. Încerc că îmi imaginez cum arată copilul care o așteaptă acasă. Cinci ani, frunte înaltă, ochelari, păr zburlit (tocmai și-a dat jos căciula). Îmi povestești când ajung acasă, Leonard. Da, mă așteptam să aibă un nume mult prea serios, râde și se agită cu telefonul prin casă, strigă la tati și încearcă să muște dintr-o felie de cașcaval înghițind laolaltă cuvinte și exclamații.
Și totuși este cumplit de frig. Gura îmi ia foc. Aș vrea să-i strig să asculte tot ce are de spus copilul, că în seara aceasta toți oamenii ar trebui să se adune prin case, să se iubească și să-și povestească visele, să-și serbeze zilele de naștere, chiar dacă sunt născuți în iulie.
Frunze. Trotuare sparte, lumini din ce în ce mai albe, case din ce în ce mai îndepărtate. Undeva în munți albește pământul, nu mai am în palme nici măcar o picătură de rășină, lemnele au ars. E frig, înțelegi?
Despre ce poți să gândești când adâncimile tale se întorc și izbucnesc în stânci ascuțite, când nu mai ai loc în tine și pasul caută întoarceri pe drumuri străine?
Din toate capetele lumii mi-aș alege acum o ramă de pe care marea se scurge albă, aș desena cu degetele piatra și nisipul risipit din clepsidra spartă.
Față în față. Cuvintele sunt singura povară a timpului.
024.357
0
pasesti pe sfoara de matase in timp ce de fapt angoasele mai sunt doar cele ce se izbesc de peretii tai interiori. acolo la incalcituri ti-e gandul inca, in loc sa privesti si sa te minunezi cum calci pas cu pas, transportata de vointa de-a ajunge la locul de unde incepe cat esti tu dincolo de hotar. pentru ca indiferent ce inseamna strada suprapopulata si semnalizatoarele si panourile stradale si panourile publicitare, dincolo de hotar tu stii..e campul inflorit, cat vezi cu ochii..
ma uit la tine cu emotie sa vad cata putere mai ai ca sa sari intai palanul..
alaturi cu sufletul,
Linea