Bianca Goean

Cuvintele se întorc lovite, arse pe-alocuri cu țigara sau înroșite de vânt, mi se așază la picioare zdrențuite, cu palmele lipsă și ochii scoși. Tac. Aș fi preferat să urle Urlați o dată le strig,

am drumuri nestinse în tălpi jumătate de fir de nisip caută sens rodire uite nu mai folosesc visul pentru nașteri târzii nenumite stau adâncită în umbra firescului fără lumini fără oglinzi fără

Prima parte Ușa se închise și dincolo de ea rămaseră norii alungând oamenii, străzile așteptând încinse, frunzele îmbrățișând crengile presimțind vijelie. Interiorul îl copleși. Zidurile se

Uneori timpul se apropie de noi pe șoptite târându-și spațiile făcute covrig se apleacă peste umerii noștri lipiți unul dintre noi se înfioară întotdeauna altul mai aproape ne-am putea împleti visele

Se întorcea dinspre aripi spre punct orizontul diluat aveam și alte linii mă îndrăgostisem de el / știam până unde se întind firele de iarbă vara până în spic și-napoi asta numai dacă ești

Am prins un fir. Cum ce fel de fir? de poveste. Lasă-mă, nu-mi da peste mână, e subțire și alunecos de șarpe cum sunt toate poveștile adevărate. Ai să-mi spui acum că poveștile adevărate nu mai

De la o vreme mi se întorc imaginile poate îmi tresar în palme pereți albi / apar multiplicate pentru fiecare zi îndesată cu iarbă de mare fără miros fără contur de atunci lucrez departe de camera

poate că ar trebui să ne pictăm cu degetele trasee de memorie șirul nu se pierde întotdeauna înapoi am hohoti copilăria cu buzele negre de mure dar abia ne suim pe prima treaptă a verii mi-ai agăța o

torn în grabă cuvinte în ceașca noastră de iunie dă-mi te rog o amintire pai îi voi face două capete unul de pasăre altul de apă te voi pune să alegi în fiecare seară cu mâinile la ochi adulmecând

o după-amiază care se prelinge peste farfuria cu cireșe am uitat gustul nu mai pot alinia în zilele acestea diluate perspective cu capul în mâini peste marginea patului tresari undeva ard

Nu ne ceream dimineți se nășteau singure în zilele în care ne așteptam mai puțin ne ridicam mâinile fiecare aveam drumul gata stabilit mergeam pe deasupra pierdeam culori le târam după noi cadavre

Revolta culorilor Întorcându-mă astăzi de la serviciu, încuind mașina, am întors capul înspre grădina lângă care îmi las mașina. Mi s-a părut că foșnește ceva în iarbă, așa că am aruncat o privire

Mă visez uneori sărind de undeva de la înălțime (un debarcader supradimensionat, de unde mă aștept să aud parcă aripi imense decolând), simt culori fără nuanțe alunecându-mi neutru peste haine,