Într-o zi vom învăța să zburăm

Mă visez uneori sărind de undeva de la înălțime (un debarcader supradimensionat, de unde mă aștept să aud parcă aripi imense decolând), simt culori fără nuanțe alunecându-mi neutru peste haine, corpul mi se mulează apă în cădere, venele iau foc in viteză.
Întotdeauna mi-a fost teamă de clipa dintre salt și tăișul apei, când timpul își adună hotărât laolaltă de-ieri cu poate-de-mâine, când tinzi către o singură respirație pe care, dacă ai mai putea s-o mai găsești undeva pe drumul condensat la un punct, ai întinde elegant mâinile și-ai lărgi chenarul căderii, ai trece apoi transparent și dincolo ar putea să te aștepte absolut orice, de la cuvinte îmbinând arșiță la adâncuri libere în sens.
Nu am reușit niciodată să depășesc momentul acesta și să găsesc trecerea, la sfârșitul căderii a fost întotdeauna apa și numai apa, stâncile nu s-au deschis, nisipul nu s-a ridicat în castele.
Într-una din nopțile acestea te voi lua de mână, cerul se va arcui deasupra noastră intrare, albastrul se va întoarce în vârfurile degetelor cu care ne vom fi trasat traiectorii, ne vom răsuci înlăuntrul fiecărui cuvânt și-apoi ne vom acoperi cu spumă și iarbă de mare, ne vom lăsa mai ales sandalele zălog pietrelor și hainele – răsăriturilor fără formă. În săritură, marea, oceanul sau orice nume mai mult sau mai puțin de apă ar porni jumătate-nspre intrările noastre.


De-atunci, în fiecare vară, ne întoarcem uneori sub malul de apă și încercăm să refacem căderea în sus.