ioana negoescu

M-am trezit cu ploaia asta care mă bucură. Se izbește de pervaz cu gheața ei de ianuarie. Pământul înghite lacom tot acest cer cu plânsul lui cu lacrimi din sticlă. Prin fereastra mea totul pare

la un moment dat voi fi atât de fericită încât voi recunoaște toate locurile voi fi acasă oriunde în orașele bubuind de neoane pe șosele negre lucioase șerpuind cu asfaltul lor ucigaș prin

toamna a rămas afară în curte undeva departe bisericile s-au copt ca niște pere aurii clopote grele alungă ciorile de pe acoperișul spitalului zidul devine portocaliu mai spre seară. timpul

dacă aș muri azi moartea s-ar numi altfel ar fi un sunet scurt ca o clipă despre care nu s-ar putea povesti o tăietură albă cu lama în carnea unei lumi care urlă ar fi un foșnet într-o

timpul amestecă în mine secundele ca pe un pachet de cărți de joc născând un continuum al frumuseții. așa am observat că unele petale sunt mai albe ca altele. aceste mici diferențe crează iluzia

ziua aceasta nu m-a așteptat deloc. de dimineața unii tăiau iarba. alții înălțau steaguri un fel de festivism ciudat cuprinsese locul acesta în care eu nu făceam decât să te aștept clipele se

au trecut câteva zile și lucrurile s-au grăbit să se schimbe. nimic nu mai este așa cum știam. doar noi cei prinși în treaba asta cu soarele și cu luna cei împletiți în alternanțe albe și

o lume estompată apoasă se unduiește ușor printre falangele iernii cineva ascultă un cântec de privighetoare la difuzorul din curtea spitalului învăț fiecare notă acută fiecare clipă de

suntem încăpători. ca niște flori pline de lumină. tăcerile dintre noi sunt lungi tulpini de întuneric. în rest pace. pacea clocotind în ritmul ei echivoc. pacea din care nu înțelegem nimic

mă aud mai bine așa. singurătatea mea pare un crin izbucnind olfactiv în nopțile de iunie mă văd mai bine. mă știu. albul strident al imaculării vine ca un reproș ca un strigăt ce

respirația mea miroase a cretă. mă sufoc în somnul celorlalți oriunde ajung moartea a ajuns deja. pe asfalt umbrele dezastrelor dansează sub loviturile nopții

până și sunetele au chimia lor. reacții nebănuite se desfășoară în mine la auzul înșiruirii de sunete ce compun acest cântec. uneori pacea din mine se luminează brusc ca fața unui copil ce

trenurile au mersul lor. toate lucrurile au mersul lor. doar eu aștept aici cu tendoanele secționate. -Ai șters pe jos în 15, fă? - Când naiba vrei să șterg? S-a căcat ăla din 20 în tot salonul. Am

toamna asta m-a apucat de păr și m-a târât în moarte. apoi mi-a pus lumina ei portocalie în ochi de aceea sunt atât de fericită acum. oranjul te face fericit fără să știi. lucrurile par mai

nu atât ceața cât crucile de ciment resemnarea din trupul bătrânilor așezați pe băncile gri din piatră încercarea mea nereușită de a plânge sub cerul mut încremenit în neploaie câteva cuvinte la

am inventat un înger și l-am așezat cu spatele la perete. apoi am scris despre asta și îngerul a încetat. peretele a rămas tot acolo în mine strălucind. azi am ucis un cireș. Ambulanțele sunt

pacea se lasă toată în mine. mă înlocuiește. eu nu exist decât într-un semn mic aproape invizibil pe care tu-l vei scrijeli cu unghia undeva în univers

Ai obiceiul să te trezești în zori. Nu deschizi ochii. Asculți zarva făcută de lume. Tusea vecinului de la etajul 3. Sugarul de la apartamentul vecin. Tocuri pe scări. Tu între somn și trezie

nu s-a inventat nici o capcană pentru întunericul ăsta. stăm întinși în paturile noastre nemișcați sub păturile aspre ca niște fluturi în insectarul lui dumnezeu. sau al lui albert einstein (mi-e

întâi au inventat o piatră care să mă țină aici. mi-au așezat-o în sânge. nu am spus nimic. mă gândesc că oricum te aștept. între timp sculptez în tăcerea ta ca în ceară. nu-ți mai vorbesc. mai