o ploaie din sticlă

Un text simplu si scurt care insa mie mi-a placut. Transmite o stare de reverie, de contemplare dulce-amaruie, pierduta parca intr-un minimalism cuminte. Un singur lucru as schimba pentru a fluidiza complet citirea:

„cu plansul lui din lacrimi de sticla“ in loc de
„cu plansul lui cu lacrimi din sticla“

In felul asta scapi de „cucu“.

Introspecția stărilor sufletești, uneori la limita suportabilității, stări de multe ori contradictorii - la fel ca ființa umană, de altfel - răzbat aproape tot ceea ce scrie Ioana Negoescu. Un univers angoasant, îmblânzit cumva de senzația viului. O frumusețe care izbucnește și din „plânsul cu lacrimi de sticlă” al cerului, și din fragilitatea și intrarea în rutină a lumii.
Sunt mai multe imagini poetice deosebit de expresive: „tot acest cer cu plânsul lui cu lacrimi din sticlă”, „o pasăre de pradă superbă care ar înghiți cerul din prima” etc.
Deși volumul „jurnal cu tine o lighioană și restul lumii” (citit de mine zilele trecute) este unul reușit, aici parcă există mai multă decantare a cuvintelor, nimic nu mi se pare forțat la nivel expresiv. E și ceva mai multă luminozitate interioară. Sigur, glumind puțin, dar nu prea mult, aș putea spune că unviersul acesta e doar aparent deschis, fiindcă putem avea senzația lui Iona (la Sorescu) că a găsit ieșirea din captivitate, dar, privind pe cer, vede o altă mulțime de burți de pește.

Cred că este primul semn de apreciere la vreun text de-al autoarei, însă, cred că niciodată nu e prea târziu să recunoști valoarea unei scrieri. :)

Din punctul meu de vedere un text fragil la exterior, însă susținut de un ritm interior prădător. Personal, am rezonat cu ultima parte, pentru că nu sunt străin de senzația sfâșietoare că te-ar putea ataca tot ce viu după o stare de nemișcare.

,,totuși mă simt acasă"