îți scriu dintr-un octombrie

exceptâd \"timpanele lui Dumnezeu\" (nu pot reprezenta), am citit o poezie pe cât de gravă (sugerată de marșul funebru al pianului) în sentiment, paradoxal, pe atât de plină de vitalitate ca atmosferă [\"ploaie\" + \"am fugit să o prindem\" (sublim)], semn că boala este a trupului, nu a spiritului, aici decadentismul (ca la Bacovia, de exemplu) având caracter umanizator; dar un uman izolat de lume, o insulă plasată în atemporal, ieșită de sub semnul finalității (nimic nu se întâmplă), în care viul este sugerat de cele trei determinări fundamentale ale ființei: iubirea (interior), boala (exterior) și teama (liantul dintre ele).


cu plăcerea lecturii,
Vasile Munteanu

recunosc, mă așteptam la variațiunile pe aceeași temă și cu aceleași mijloace, la perpetua reiterare a aceluiași mesaj, pe același ton, în același registru semantic și cu aceleași tehnici stilistice și de decupare ca în mai toate textele tale.

lucru pe care l-am precizat aproape constant când am ales să las semne la textele tale.

de data asta ceva se întâmplă, însă. decupezi momente care chiar se leagă într-un excurs de sine stătător, într-o povestioară în care există acțiune, impresie, expresie, stare.
eviți patologizarea și redundanța elementelor prin care să desenezi tabloul și să redai, când sugestiv, când frust, starea subadiacentă.
deși medicamentele rămân, spitalul rămâne, pentru a lega poate cu discursul general din textele tale, acum se vede, încă din primele versuri, autonomia a ceea ce urmează să spui, nici confesiv, nici plângăcios, în restul poemului.

și nu l-ai lungit cât să gliseze, ca lacrima, în altă lacrimă, ceea ce le face pe toate să fie la fel.

autonomizarea asta a textului în raport cu toate celelalte ale tale, atâtea câte le-am citit, fără a rupe însă orice punte cu ele (personajele sunt aceleași în continuare), o susțin azi prin intervenția aceasta.

o încurajez și aștept, dacă o fi să fie, ducerea ei și mai departe și chiar mai adânc. sau înalt.

nu e o autonomizare doar embrionară în acest text, ci e puternică prin simplitatea formulării, cu excepția timpanelor și a substantivului neîntâmplare, pe care l-aș vedea înlocuit cu mai simplul \"ceea ce nu se întâmplă\", evitându-se astfel dâra de stănescianism.

Am vrut sa las semn mai de dimineata si vad ca altii mi-o iau inainte. \"Mi-au luat singe. Mi-au luat singele\" e o poezie in sine. Il stiu si pe gyuri si mai ales pe mi_re_la, pe acel preot(stii tu care) pe baiatul care a sarit in aer cind facea contrabanda cu benzina. Atit de mult in atit de putine cuvinte. Inseamnca ca te-ai mutat in cer tu. Si probabil ploua in altul.
Si mai stiu si secretul acestui text. Medicamentele nu mai vindeca. Doar se vind. Nu-i asa?