farcas george stefan

Sunt mic. Am însă două brațe cât să prind în unghi întins pământul între ele. Nu știu demult de ce-aș privi în stele când pot să fiu pământ, să mă întind. Pot prinde ploi, pot dor de

Toate lucrurile sunt acum egale și rotunde. Ca liniștea sânilor rotundă. Îngerii urcă o sevă de lapte, capetele lumii rotunde se torc egale cu un cântec de dor. Obraz rotund, păsări

Vedeam câinele un salt de-al meu, un braț întins cu oboseală părea să cadă, privirea cu foame ca un „te rog frumos”. Aș fi voit o blană mai groasă și-o cușcă a mea, un blid cu apă rece de

Primii erau toți pătrați pe un cub. Erau toate lucrurile tăiate drept ca zâmbetele omului pătrate. Toți ceilalți erau rotunzi pe o sferă. Se îndoiau toate lucrurile ca zâmbetele omului

Păream să zbor, ca acasă. Piatră am pus de sărut și bujor. Ca să crească mereu am pus lacrimi sub nor, să mă-ntorc tot la mine la masă. Să mă-nchin mi s-a spus, lângă piatră, cu dor, și-i ca

Să nu lași să-mi cadă pumnul de pe masă. Pune acolo o ceașcă de spart și cu ochi drepți să mă cauți în fierbere. Și lasă-mi palma pe umăr și liniștea în care mă arunc mereu ca un soldat

Sunt încă mâini de rod și multă jucărie în lume. Omul își taie însă reverența până la cele mai târzii dintre zâmbete, până când înălțimea omului se măsoară cu talpa. Și dragostea rămâne o

Izvor de un somn am rămas, suflet păream în leagăn, cristal fraged tăiam obrazul pământului. Sânge înghețam prismă, aripi încleștam curcubee mari, roșii. Și nu mai știam ploaia să fi

Ai pășit în eter ușor ca viața ta legănată în palme de fluturi și scurt precum zvâcnirea somnului de la o aripă la cealaltă. Vei fi văzduh, să stau pretutindeni sub ochi ai tăi, acum

Vezi, satelit!? Căderea noastră prin univers avea un nume! Și îl purtam cu tot cu hume, zâmbind spirala ta albastră. În spațiu coruri perindate, vuiam coloană aruncată din universul de

Când am pândit obârșia divină, tot omul radical din asfintit, cum întrebarea poartă-n sânu-i mit cu testament la clauza vecină. Și deslușirile mirau un schit urlat în tundră cu obidă spre

Plimb noptile pe sârmă, nu pot privi în jos ca un adânc ochii tăi. Am întins brațele din tine crescute aripi cum aș păstra zeul în balanță, iubito. Îmi pare un cer mai înalt decât sărutul

Albastru dizolvat în cană, ferestrele spre care mă arunc abia amintit. Păscutul arborilor de ceară, peregrinez timpanele munților abisal. Cu degetul apăsat lume și privire lichid. Și

Spuneam albastru când urcam pe munte, că o să curgă sânge și petale, hrănit din pâinile încărunțirii tale sculptam perene mănăstiri în stâncă. Tu îmi pliveai răgazul prins în trepte când am

De parcă nu este loc pentru lemne, tâmpla o pitesc în palma vântului. Fug din pătrat, am furat urechile vulpii. Deschid un vernisaj florilor care mă latră, muntele din care îmi iscă pomul

Tarele acestor căderi, piscurile unde ajungeam numai cu al treilea ochi, scurmam piatra goală până rămânea chipul tău și mă scutura muntele. Și tot albastru voiam să mă fac, lăsam cerul să

Dintre toate vietățile numai verdele ne scutea sâmbetele. Ne susurau urechile lor, umbrele frunzelor. Săltam lejer pleoape în aer, se dizolvau ca fluturii în eter, apoi artificii din

Submersibil în ochii tăi păstrați pentru mătănii, am un colț cu mânecile suflecate în fața vârstelor, totem colorat în camelii și pașii mei nuli în legendă. Aici îmi stau foile

Am făurit un amurg stelelor, căsuța mântuită sub cărămizi cu piciorul stâng înainte, mormânt pe care cresc florile, să se lase pleoapele îngerilor peste ele, să deschidă pâlniile curcubeului pe

O umbră legâna un schit și chipul meu abia născut din undă, jucând lumini pe marginea rotundă într-o atingere ce s-a sfârșit. Îmi conturau răspunsuri minerale copacului cu pliscul în