Mondea Adrian

deasupra polului nord nu există banchize de gheață, miros de pâine sau fum, gustul dominant al singurei realități desprinse de vis, instinctiv

pot exista forme diferite ale acestei căderi punctiforme bazata mai degrabă pe umbre pe amestecul de realități imposibile. pot exista fluxuri de fotoni într-o cameră goală măsura acelei zile

motto: "în chat-ul nostru, / cuvintele înfloresc și mor peste noapte, / ca plantele decorative dintr-o vitrină, / lucioase, perfecte, / fără rădăcină - armuri digitale // îți scriu // ai grijă de

Un autor publică un text online / hiperbolă, jargon medical‑sportiv, erotism în crescendo / poemul mizează pe hiperbola corporală pentru a sabota limbajul convențional al iubirii / pendulează între

motto: „sub un clopot de lumină lichidă / oglinda... / se îndepărtează ca un satelit dezertor” – pxl pxl pxl Privesc un pahar cu apă în lumina de seară. Marginile transparente se dublează într-o

motto: „Uneori o amfibie locuiește în noi / mușcând din vârful lanțului trofic” – pxl pxl pxl O lampă de birou pâlpâie la ora trei dimineața / lumina ei cade pe o cană uitată, pe fundul căreia se

motto: „detonarea a fost acum trei secunde. / sunt milenii de atunci.” - pxl pxl pxl Te-ai gândit vreodată? Fiecare clipă banală e un nod unde cronos (timpul-ceas) cronometrează, kairos

I uneori, o amfibie locuiește în noi, mușcând din vârful lanțului trofic. pardoseala pulsează — epiderma tectonică a încă unui pas desprins dintr-o ploaie acidă; mestecăm mărul interzis în

*primordial uneori obişnuiesc să privesc cerul de parcă aş fi un fel de oglindă concavă / sau retina unui fluture ascuns în respiraţia unui daimon obsedat de femeia cu o mie de braţe. şi

Eu strâng din nisip umbrele noastre cum strângi un pulover vechi într‑o valiză minusculă, fără să știu dacă mâine schimbarea totală a astrului nopții va stârni urletul acela prelung / gâtul

(pe câmpul de bătălie al subconștientului, gândirea e liberă să plonjeze din organicul visceral în roșul halogen al măcelului) Nu‑mi pot cuceri fiecare tendon de pe șoselele lungi, stolul de

Cronica unei conștiințe (aproape) postumane Astăzi, 11 februarie 2025, m-am trezit cu o întrebare spulberându-mi liniștea dimineții / cum coexistă ideea de moarte, iubire și devenire într-o lume

nu mai pot să spun că visez că respir inconștient nopțile pictate de un fir de păianjen limita care separă intrinsec dorința de o simplă realitate. nu mai pot spune că mă las ușor convins de

// adevărata existență umană nu se reduce la simpla supraviețuire biologică, ci depinde de valorile, conștiința și spiritualitatea pe care le cultivăm. Atunci când omul își îndreaptă atenția spre

construiesc hărți pe trupul incandescent al sinapselor atâtor crabi filiformi, ca un memento al distanțelor lor fără ecran / fără ecou, repere ascunse într-o stâncă portocalie. pe această

am simțit adevărata frumusețe ca pe un ecou tăcut / plutind prin ungherele minții / la ora trei dimineața. mă trezesc uneori / și o caut în mijlocul camerelor goale convins că se ascunde în

m-am trezit devreme înainte ca lumina să își caute forma printre storuri. pe zidul casei / în jocul de umbre lăsat de lampadar / se desena un chip din amintiri conjugate într-un mod ireal. //

Îmi place să cred că poezia este o formă de cartografiere a invizibilului. Nu pentru a-l fixa, ci pentru a-l sugera. Un fel de hartă desenată pe o foaie umedă, în care liniile se estompează chiar în

când îți îndrepți privirea spre mine simt cum se deschid / porți nevăzute între tine și tărâmul umbrelor mele. mă vezi așa cum sunt? / un mundan întârziat pe coridorul unei realități

într-un mod ciclic / propriile fantezii dezvăluie doar o potrivire de sens // acești vapori de nervi // apele tulburi ale unui corpus cu picioarele lungi păstorind meteori / limitând

degeaba străzile / linia continuă a acestui timp evanescent / crabi scrijelind aerul sofisticat al supernovelor. aici, totul se contabilizează discret poți să ai? / poți să dai? vom fi sau

în fiecare zi emit câte un card pentru eternitate într-o apartenență de fond, problema organizării tuturor resentimentelor într-un limbaj circadian, același co[r]d de intrare, o combinație

Nu există indicii, miza unui act filantropic, resentimentul acelei nopți, comise din nou, ca și cum singurul personaj, extrem de banal, e acest mim, făurit din ecoul cuvintelor noastre. Nu