simbiogeneza

motto: „Uneori o amfibie locuiește în noi / mușcând din vârful lanțului trofic” – pxl pxl pxl O lampă de birou pâlpâie la ora trei dimineața / lumina ei cade pe o cană uitată, pe fundul căreia se lățește un mic cerc de mucegai turcoaz. În liniștea cvasi-absolută răsună doar foșnetul paginilor — fiecare filă parcă respiră, se dilată, se contractă. Îmi ridic privirea și, pentru o clipă, am revelația crudă că acest apartament nu-mi aparține / în el trăiesc milioane de bacterii, ciuperci, praful altor oameni, himere de ADN care se amestecă fără să-mi ceară vreo viză. Sunt co-locatar într-o republică invizibilă... Aici începe povestea noastră despre simbiogeneză / ideea că marile salturi evolutive nu se nasc din competiție darwiniană pură, ci din alianțe intime între organisme distincte. Biologul evoluționist Lynn Margulis a făcut din această ipoteză o flamură împotriva perspectivei dominante „omul-contra-naturii”. Dar moștenirea ei nu se oprește la laboratoare și diapozitive / ea pătrunde, încet dar inexorabil, și în solul literaturii. Ce se întâmplă atunci? În „pxl pxl pxl”, simbiogeneza se reduce la o simplă co-locuire nutritivă, departe de orice antagonism pur emisferic. În poem, amfibia nu este doar un simbol al tranziției apă-uscat, poate fi vectorul unei „predări trofice” - subiectul uman cedează poziția de prădător suprem și devine habitat interior pentru alte specii. O numesc introsimbioză - o topologie afectivă unde corpul nu mai este frontieră, ci recif. Pe plan afectiv, această cedare produce o „radicală empatie”. Poți simți pe propria mucoasă epitelială mușcătura ecosistemului pe care îl consumai până ieri? Întrebare retorică:) Revin la cana mea cu mucegai turcoaz. După o săptămână, colonia formează un inel de spori galbeni, ca o corolă pe cerul albastru. M-am gândit s-o arunc, dar acum îmi amintesc de Margulis / nimic nu e cu adevărat deșeu într-un univers simbiotic. Mucegaiul descompune zațul de cafea, eliberează nutrienți care hrănesc, poate, alți microbi ce-mi vor fortifica imunitatea. Dacă aș extermina totul, aș sabota ecosistemul interior pe care nici nu îl înțeleg pe de-a-ntregul. Și totuși – viața nu este o competiție, ci o petrecere la care organismele își oferă reciproc oasele, enzimele, circumvoluțiunile. Visele...