Ireversibil (1)

Motto:„În luptele mici ale vieții se fac multe fapte mari. Există fapte de vitejie, dârză, neștiute de nimeni, biruință nobilă și tainică, pe care nici un ochi nu o vede, nici un renume nu o răspătește, pe care nici o fanfară nu o salută” – Victor Hugo PROLOG București, mai 2004 Fiecare are ploile lui. Ca și drumurile... De ce aș fugi? Viața nu este decât un exercițiu simplu de răbdare. Toate astea pot să mai aștepte chiar dacă am senzația stranie că aș pierde un lucru important din materie . De unde această senzație? Poate sentimentul de frică, adevărata structură a eului interior zămislit după legile impuse de propria-mi singurătate. Ce ești tu? Bărbat curajos sau nu? Ce nu te omoară te întărește! Alerg. Alerg pe nesfârșita câmpie viscolită de fuioarele timpului. Pe fiecare fir de inorog purtat de pași în galop spre visare. Pe fiecare strop de zăpadă azvârlit de copitele lor tremurânde. În respirația dimineții alerg. În vălătucile aburilor grei ce îmi strunesc nările, pe liniile frânte ale coamelor zării, zdrobite de ficele iernii în pustietate. Trebuie să alerg, înțelege-mă! Numai așa inima va putea desena nervuri pe o petală de nuferi. Numai așa luna se va putea privi tremurând în luciul de apă, lacrima va înspuma țărmul dorinței iar scoicile își vor mângâia odraslele în cântul mării salmastre. Lumea este un domino – mi-ai tot zis-o, ce trebuie să curgă ținându-ne de mână. Nu contează cum arată. Se încadrează perfect într-un ambalaj ce-și poartă în pântec propriile renașteri. Iubirea în schimb ... Iubirea se va contopi ca un joker ce cade lovind ultima piesă de teatru, râzând și plângând uneori în luminile rampei. Aceleași păpuși de carton și odgoane de ceară. Același punct infinit pe o coloană a răsăritului veșnic. Așteaptă-mă! Tot alergând notele pot prinde contur în cântecul sublim al lebedei albe. În luna aceea ploile aveau propria lor oră hrănită. Până și pământul își căuta un liman mai sigur pentru a-și ascunde primul consolarea. Totul parcă era rupt înadins și azvârlit peste orașe. Stropii reci de ploaie te găseau pretutindeni iar umbrele andocate la mâna a doua zăceau aruncate pe marginea șanțului. Rigolele au devenit tulburi ca și gândurile. Pietrișul de pe drum a fost spălat cu acceași forță în care destinul își creează propria sa poveste pentru unicul personaj. Căderea. Noi oamenii nu am învățat să o recunoaștem și nici să o deprindem. Singură, ploaia era martorul ideal al celor ce aveau să vină. Iar lucrul cel mai inportant era ... sfârșitul drumului. Sfârșit ce va da putere poveștii. Timpul există numai în percepția noastră. Durerea, plăcerea, trecutul, viitorul asemenea. Totul se rezumă la ea. Tipologii de oameni, felinare și bănci. Alb, negru, verde, sclipiri, parcuri, copii în imagini, remedii, bătăi de inimi, accelerații, stopuri, resuscitări și ... de la capăt. În mijlocul ei sufletele rănite nu mai poartă măști. Devin opalescente în labirintul de oțel, asfalt, beton, sticlă și materiale compozite. Strada își construiește realitatea după propriile sale dorințe surprinzând oamenii în ipostaze viu colorate. Există dragoste? Există ură? Există câte puțin din toate. Sau mai bine zis, o serie de clișee, secvențe de trăiri, infirme în strădania lor de a naște crima perfectă - viața trăită.