cicatrici | cartografia unui miraj urban

şi fiindcă emoţia este zero, tu vei veni şi îmi vei spune că aşa ai vrut tu, apoi eu îţi voi spune că şi cuvintele folosite sunt ca staniolul, false şi strălucitoare, apoi tu vei veni şi îmi vei spune că staniolul are rolul lui de a proteja interioriul dulce amărui al sufletului şi, tot aşa, vom juca o partidă de sah, în care se ştiu primele 10 mutări din deschidere, duă care se va ajunge la o remiză plictisitoare, atât în poem, cât şi în dialogul dintre noi. Glumind, poemul chiar că nu transmite nimic. Te-ai gândit ceva la acel impermeabile, la sensul figurativ, şi anume cum să zici tu mai artistic că nu sunt ifluenţabile şi ai băgat găselniţa cu figurativul. Comparaţia aşa cum e nepotrivită, mai bine foloseai banala conjuncţie iar.

Chiar şi finalul, care ar trebui să emoţioneze prin intensitate, tot o relatare este, iar genul acesta de poetizare mă face să cred că vrei să imiţi sentimentul sau să produci o stare, fără să fii răvăşit, ci doar folosindu-ţi ceebralitatea.

Ionut, din comentariul tau se desprinde ideea ca, deși versurile mele explorează o latură personala, intensitatea emoțională nu reușește sa se transmită în mod autentic. Înțeleg ca ai perceput anumite metafore si imagini ca fiind prea calculate sau, pe scurt, ca o „imitare” a sentimentelor reale. Ma surprinde ca folosirea unor expresii figurative, precum comparatia cu staniolul, ti-a stârnit această impresie, ca și cum ar fi fost o protecție a unei vulnerabilitati interioare, dar fara sa reușească sa atinga adâncimea pe care o cautai. Chiar apreciez sinceritatea ta și simt nevoia sa clarific ca intentia mea nu a fost să calculez emotiile, ci să explorez complexitatea lor printr-un limbaj care, desi experimental, a incercat sa reflecte o realitate interioară nuantata. Ma intreb daca ar fi util pentru tine să aflu mai multe despre ce anume ti-ar fi placut sa simti sau sa vezi în text, astfel încat feedback-ul tau sa ma ajute sa ma dezvolt (pana unde?) ca atare. In esență, imi doresc să comunic autenticitate si să trezesc o stare (cine nu vrea asta!!!), chiar dacă se poate alege un drum mai puțin convențional în transmiterea acestei stări. Multumesc ca mi-ai împartasit punctul tău de vedere / imi ofera ocazia sa imi ascu(l)t simturile și sa inteleg cum pot să aduc o conexiune mai profundă între cuvintele mele și trăirile pe care doresc să le transmit. In definitiv, doar (d)in profunzimile noastre se nasc jocurile autentice, nu-i asa?, strategii care se dovedesc inexorabile, un fel de asteptari ce se opresc, din pacate, doar la suprafata. Si iarasi retoric ma intreb "ce oare vreau sa demonstrez eu pe acesta pagina?" "chiar am nevoie de validare?" Visatorii sunt intotdeauna de neinteles. Mi-ar trebui poate doar o acceptare a ceea ce sunt - un capriciu imprevizibil al unei stari inchise intre prea multe elongatii.

intentia mea nu a fost să calculez emotiile, ci să explorez complexitatea lor printr-un limbaj care, desi experimental, a incercat sa reflecte o realitate interioară nuantata

adica, tu ai avut o intentie, ori scrisul care emotioneaza nu vine din intentie, ci din lucruri traite. Eu simt intentia ta, dar nu simt fiorul launtric.

ca sai ntelegi ce inseamna fiorul, il poti citi pe unul care a si filosofat excelent in poezie, ceea ce tie iti place, dar care a transmis si fiorul. oa vezi de cate cuvinte din manualul de filosofie a avut nevoie pentru a transmite emotia:

Fiorul

E moartea-atunci la căpătâiul meu?
În miez de noapte,
când luna-și varsă peste mine aiurita ei privire,
când zbor de lilieci
pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul,
simt câteodată un fior
din creștet străbătându-mi trupul,
întocmai ca și cum mâni reci
mi s-ar juca în păr cu degete de gheață.

E moartea-atunci la căpătâiul meu?
Și în lumina lunii
îmi numără ea oare firele cărunte?

Lucian Blaga

dacă tu voiai să să încifrezi comunicarea lirică într-un spirit ezoteric, ermetic, spuneam că, da, ai vrut să fii ermetic, ai vrut să încifrezi, ia să caut să descifrez ce se află în spatele textului, ce emoţie a declanşat această încifrare. Valabil şi la textele suprarealiste, care abordează, totuşi, spontaneitatea. Însă tu foloseşti cuvinte tehnice care nu transmit nimic, vazandu-se de la o posta ca nu suferinta sau alt sentiment dominant a dictat poezia. Cred ca am spus tot ce era de zis. Poti fi si cerebral in poezie, dar chiar si in limbajul cerebral, cuvintele nu sunt puse sa socheze, ele translatand sentimentul printr-un dublu filtru al ratiunii. Ca un fel de alcool dublu rafinat.

pentru această poezie puteai alege orice titul,
chiar şi un scurt şir de semne de punctuaţie
dar, bănuiesc, alzheimer ţi s-a părut ca sonorizare
ceva mai zbanghiu doar pentru a trezi interesul...
tu nu ştii ce înseamnă alzheimer.
ca unul care am trăit trei ani de zile sub teroarea lui,
intră, te rog, la mine şi citeşte cu atenţie
- alzheimer l, 2, 3, şi Final- şi vei vedea ce înseamnă rătăcirea-n
de sine şi moartea trăită în viu...

Domnule Postolache, am remediat. Vă mulțumesc pentru sfat.

Sincer să fiu, nu m-am gândit că pot exista mai multe perspective: cel care uită, cel care asistă la această uitare, o viziune simbolică în care uitarea devine un peisaj metafizic sau o abordare introspectivă, aproape de o confesiune lirică, etc.

Ideea este că, prin acest text, am încercat să explorez viziunea simbolică, peisajul metafizic, cu dorința de a fi original și autentic, în condițiile în care, poate, toate cuvintele au fost deja rostite. Mi s-a spus că textul nu are fior. Sunt de acord. Îmi asum acest risc și îl eliberez.

Din perspectiva celui care a trăit această stare de durere, confuzie și pierdere – mea culpa – vă înțeleg și vă respect.

Pe un caiet de amintiri am scris: „Nu trebuie să-ți amintești, bunicule – eu îți voi păstra adevărata poveste.” Poate de aici, titlul "nefericit" - alzheimer. O să vă citesc. Mi-ați atras atenția. Zi frumoasă.

Domnule Caragea, îmi place să contez întotdeauna pe lecțiile învățate. Sunt sigur că aceasta aduce un progres autentic în tot ceea ce facem. Acel plus valoare. De multe ori mă străduiesc prea mult să nu o iau personal, să nu dau drumul primului impuls – vă rog să mă credeți. Farmecul unei dezbateri complexe rafinează idei, iar, așa cum ați spus, „fiecare își vede de drumul lui”, sunt convins că fiecare suflet își găsește vocea la un moment dat și, în final, trăirea aceea unică și inegalabilă. Depinde de moment și circumstanțe. Vă dezvălui, de asemenea, un secret - eu mi-am găsit-o la Mihăilești, pe data de 24 mai 2004.

Cât despre fior? Am lăsat un articol – poate ar trebui făcută o dizertație între „fior” și starea de spirit. Iar cuvintele mele nu ascund, ci doar deschid fântâni către mine, din încercarea de a mă cunoaște introspectiv, ca... o comoară. Ideea este să citiți cu inima deschisă.

Sper că acest răspuns să vă ajute să vedeți și din altă perspectivă intenția mea de a căuta sinceritatea prin cuvinte (o idee se poate desprinde din răspunsul către domnul Postolache). În necunoscut, totul este oglindirea a ceea ce cunoaștem mai mult... despre sine. Respect pentru tot ceea ce faceți! O zi faină!

Mie îmi pari ca un psiholog foarte bine pregătit, care încearcă să-şi facă autoanaliza. Însă, chiar şi cel mai pregătit psiholog se confruntă cu limitări semnificative, dată fiind subiectivitatea percepţiei personale. Tocmai din acest motiv, necesitatea unei perspective externe este esențială pentru identificarea unor tipare și a unor mecanisme de apărare care pot fi invizibile pentru psihologul în cauză, ducând la dificultăţi de autocunoaştere şi autoacceptare. Prin extrapolare literară, tu îmi vorbeşti de intenţii, dar te loveşti mereu de nişte bariere emoţionale care îţi limitează scrisul, ca limbaj, şi explorarea despre care tu vorbeşti - ca o paralelă la autoanaliza despre care vorbeam. Din exterior şi din prisma experienţei mele, eu văd foarte clar acest lucru. Tu trebuie să te înţelegi pe tine şi prin reacţia mea, prin gândirea mea critică şi prin întrebările care vin în urma dialogului cu mine. Firoul acela despre care vorbeam se accesează prin depăşirea barierelor şi mecansimelor de apărare. Critica literară de calitate poate avea rolul acelei perspective externe de care vorbeam la început. Cumulul opiniilor critice poate ajuta enorm în dezvoltarea scrisului, critica supunându-te unui proces continuu de învăţare. Da, ştiu că pe Agonia sau pe reţelele sociale nu se poate vorbi despre critică lietrară decât într-o foarte mică măsură, iar reacţia celor care sunt criticaţi este de respingere, nu de acceptare. Dar, să nu mă lungesc. Textele tale vor vorbi de la sine, iar reacţiile critice, dacă vor exista şi dacă le vei selecta, în funcţie de seriozitatea, background-ul şi abilitatea celor care te comentează, te vor ajuta enorm să evoluezi şi să-şi depăşeşti propriile bariere.

Domnule Caragea, îmi place cum mutați piesele pe „tabla” introspecției mele – îmi amintiți de un grand maestru orb care, într-o confruntare cu fiul meu la vârsta de 5 ani, l-a făcut zob, râzând de el la final: „Pe asta nu ai văzut-o, nu-i așa?”. Totuși, nu înțeleg rostul acestui pion mai timid, numit „autoanaliză”. În plus, e interesant că mă vedeți ca pe un psiholog experimentat în plin meci cu propriile mecanisme de apărare. Recunosc că, în timp ce fac rocada între emoție și rațiune, îmi trece prin minte un salt imprevizibil al… calului și simbolistica lui / în loc să îmi duc sufletul spre o introspecție severă, mă opresc și privesc tabloul așa cum e, sub formă de „Q” – adică un joc între doi parteneri care pot colabora și fără a se suspecta reciproc de blocaje ascunse. Apropo, prefer piesele albe. Poate că, dacă am dezvolta puțin „gambitul nebunului” – să-l numim, dintr-un impuls de moment, „gambitul emoțiilor nefiltrate” – am putea descoperi ce piese se află în spatele versurilor mele, fără să transformăm totul într-o partidă de psihanaliză forțată. Mă gândesc la un fel de „deschidere spaniolă” a sentimentelor, care să ne permită să ne concentrăm pe text și pe potențialele sale mutări literare, nu doar pe mecanismele de protecție. Dar, desigur, așa cum spuneți, textele mele vor vorbi de la sine, iar reacțiile critice se vor aduna în mod natural. Cine știe, poate la final reușim să câștigăm amândoi (chiar și în acea „remiză plictisitoare” pomenită cândva) / eu, depășind niște bariere despre care încă nu știu că există, iar dumneavoastră, descoperind că, uneori, și un „psiholog foarte bine pregătit” poate juca o partidă surprinzător de reală. Acum, dacă-mi îngăduiți, aș muta o ultimă piesă / aș lăsa nebunul la vedere, deschis către posibilitatea unei evoluții comune – un final de partidă în care nimeni nu e nevoit să facă blat, dar fiecare își poate îmbunătăți strategia. De acord? Poate chiar vom juca o a doua rundă după alte reguli, în care câștigă doar acela care reușește să se înțeleagă mai profund. Riscul e al meu, evident. Glumesc.

Respect efortul enorm pe care îl depuneți pe Agonia, iar opiniile critice sunt, pentru mine, un punct de plecare spre mai bine, întotdeauna spre mai bine. Profesorul Aurel Pantea spunea într-un interviu recent: „Poetul născut la oraș e mai degrabă înclinat să dezvolte un imaginar dramatic. El nu-și găsește resursele pozitive ale existenței lui, nu-și găsește forța de a comunica în starea de euforie cu elementele lumii.” Tot caută, tăind cu securea pădurea. Din păcate, fericirea rămâne uneori doar o curtoazie a imaginarului nostru – un paradis lacom care ne consumă organic (poate fi și viermele acela din tequila, alcoolul dublu rafinat despre care vorbeați). Îmi place să cred despre mine că nu pun presiune pe idei / pentru mine, totul e un joc continuu si atat. Personal, consider că un jucător excelent de tenis de câmp nu va fi neapărat și un jucător grozav de tenis de masă – întocmai cum cineva poate fi un poet talentat, dar nu și un critic de aceeași anvergură. Sau invers, ma rog. Oricine își asumă critica în maniera „trebuie să spun și asta, iubesc primul impuls, îl ador” ar trebui să aibă o uriașă conștiință asumată a urmelor de cui lăsate-n tocul ușii. Glumesc, evident.

Pentru cei care asistă la dialog, poate că singura lecție de reținut de aici e aceasta: „Un autor care scrie slab și pică pe mâna unui critic serios care îl desființează are de învățat, dacă este inteligent. Dacă înjură criticul care l-a desființat, nu are nicio șansă.” tot profesorul Pantea.

Istoria literaturii a demonstrat că cineva poate fi un poet talentat, dar și un critic de aceeași anvergură. Avem atâtea şi atâtea exemple. În primul, rând îl avem pe Baudelaire, colosal îm ambele genuri. Foarte dur şi nemilos în critică. Detestat de mulţi pentru directeţea sa berbecească. Mai nou, îl pot da exemplu pe Hirsch, de la americani. Şi la noi, în literatura actuală, îi avem pe Ion Pop, Adrian Popescu, Pantea, Marius Chelaru, Octavian Soviany, Constantin Cubleşan, Daniel Corbu şi mulţi alţii. Excelenţi îm amebele genuri. Cred că un poet poate fi mult peste nivelul unui critic de meserie cu studii filologice, dar fără talent de poet, asta dacă se dedică acestui gen şi scrie detaşat, fără să competiţioneze cu autorul criticat, având conştiinţa propriei importanţe şi propriei unicităţi în marea familie a poeziei. Dar poetul pune pe primul loc poezia, critica fiind de importanţă secundară.

Aş fi vrut să aud părerea lui Pantea despre poetul care trăieşte ani de zile în exil şi ia contact direct cu marile culturi ale lumii. Nu întâmplător marii noştri scriitori au trăit o bună perioadă afară. Dar, asta este o altă poveste...

dacă mă întrebi pe mine de ce critic, cred că asta vine de la contactul pe care l-am avut cu nişte oameni care m-au ajutat să evoluez pe drumul literaturii. De asta o fac şi de asta am şi cenaclu literar. Să ofer o mână de ajutor. Numai de bine!

în în loc de îm, ambele în loc de amebele

Domnule Caragea. Se vede că discuția capătă un caracter prea serios. Revin la... originea ei și vă răspund la "autoanaliza", comentariul de mai sus, într-o maniera "profundă":))) Îmi place cum mutați piesele pe „tabla” introspecției mele – îmi amintiți de un grand maestru orb care, într-o confruntare cu fiul meu la vârsta de 5 ani, l-a făcut zob, râzând de el la final: „Pe asta nu ai văzut-o, nu-i așa?”. Totuși, nu înțeleg rostul acestui pion mai timid, numit „autoanaliză”. În plus, e interesant că mă vedeți ca pe un psiholog experimentat în plin meci cu propriile mecanisme de apărare. Recunosc că, în timp ce fac rocada între emoție și rațiune, îmi trece prin minte un salt imprevizibil al… calului si simbolistica lui / în loc să îmi duc sufletul spre o introspecție severă, mă opresc și privesc tabloul așa cum e, sub formă de „...Q” – adică un joc între doi parteneri care pot colabora și fără a se suspecta reciproc de blocaje ascunse. Apropo, prefer piesele albe. Poate că, dacă am dezvolta puțin „gambitul nebunului” – să-l numim, dintr-un impuls de moment, „gambitul emoțiilor nefiltrate” – am putea descoperi ce "piese" se află în spatele versurilor mele, fără să transformăm totul într-o partidă de psihanaliză forțată. Mă gândesc la un fel de „deschidere spaniolă” a sentimentelor, care să ne permită să ne concentrăm pe text și pe potențialele sale mutări literare, nu doar pe mecanismele de protecție.

Dar, desigur, așa cum spuneți, textele mele vor vorbi de la sine, iar reacțiile critice se vor aduna în mod natural. Cine știe, poate la final reușim să câștigăm amândoi (chiar și în acea „remiză plictisitoare” pomenită cândva) / eu, depășind niște bariere despre care încă nu știu că există, iar dumneavoastră, descoperind că, uneori, și un „psiholog foarte bine pregătit” poate juca o partidă surprinzător de reală. Acum, dacă-mi îngăduiți, aș muta o ultimă piesă / aș lăsa nebunul la vedere, deschis către posibilitatea unei evoluții comune – un final de partidă în care nimeni nu e nevoit să facă blat, dar fiecare își poate îmbunătăți strategia. De acord? Poate chiar vom juca o a doua rundă după alte reguli, în care câștigă doar acela care reușește să se înțeleagă mai profund. Riscul e al meu, evident. Glumesc. Inca o data repet - respect efortul enorm pe care îl depuneți pe Agonia.

şi vă aştept la o partidă de şah pe Lichess sau pe Chess punct com. Lasati-mi niste coordonate pe Facebook. Sper sa nu fiti Mare maestru, fiindca detest sa pierd 10 din 10::)) daca sunteti de categoria 1, cred ca smulg o remiza chiar si cu negrele...