Ioan Postolache-Doljești

briceag închis cu limba-n plăsele ţi-e gura, sub tâmplă berbeci, întrebările se bat cap în cap. anul ăsta îţi pare că pute a turbare în lume? dar cine, mă rog, eşti tu să-ţi dai cu

între eul anatomo-fiziologic şi cel mintal ceva, ca un fel de angoasă, a stârnit de o vreme o zâzanie de n-o mai pot controla. zic că sunt singur. aiurea. de fapt suntem trei. primul, aparent, e

frumoaso cu gură de miere polifloră îţi mulţumesc că ţi-ai adus aminte de noi şi-ai venit să mă vezi acum când toamna-i pe ducă ce fac mai întâi ia loc aici pe genunchi ştrengăreşte să-ţi spun

..................... sufletul ca într-o criză de colicist simţea nevoia de a-şi scuipa din gură amarul era un moment solemn al trăirii şi ar fi fost o impietate de a scuipa pe mormântul

îmi ţiuie tăcerea-n urechi şi-mi zic nu-i nimic singurătatea-i de vină ţin gura închisă mă strâng de nări şi mă forţez să expir aud năbuşit două pâcâieli nu-s dopuri de ceară sunt poate vorbele

în toamna ce sunt, cu sufletul în bură rece de ploaie şi ceţuri, priveşte-mă şi fă, Doamne, cum am făcut şi eu cu drosofilă captivă în sticla golită de vinul adus de la ţară. degeaba am

poetul măi copile e un matelot văzut de unii cam nebun dar nu de tot ci doar scrântit atât cât foaia să o vadă mare cu luna călărind spinări de val şi stelele din cer răsfrânt pupându-se cu

şovăielnic crescând din cadavrul verii toride până la urmă a venit atinse de vreme şi bruma subţire frunzele salciei noastre cad luate de recele vânt dincolo de zare spre nord cu gândul la

dulce - amar notă: citeşte-o ca având autor necunoscut şi tu eşti jurat în concursul de acum. ar fi avut vreo şansă? studenţi, sfârşit de

INSOMNII Timpul se sparge în aşchii de clipe rănindu-mi adînc vieţuirea. La ceasul acesta de noapte când oraru-i cîş mult spre dreapta şi minutarul pare o limbă ostenită

ziua şi noaptea se îngână ca nişte bebeluşi fără de dinţi, de-afară îmi zâmbeşte luna plină fără de vârcolaci, fără cosmonauţi, gândesc şoptit să nu-mi trezesc tăcerea... fiorul dimineţii ca

cică pe lângă corpul fizic mai am unul sentimental şi colac peste pupăză şi unul mental altă poznă că n-am doar un creier ci trei unul în cap altul în toroace şi al treilea ascuns printre organe

ora douăzeci şi trei şi treizeci de minute. obişnuitul ritual pentru somn. aduce ligheanul cu apă de la robinet. la mână apa-i călie. ia din frigider punga de gheaţă şi-amestecă până se topesc

ochiul meu a fost mereu un aparat fotografic, primitiv faţă de cele de acum. ce-a prins în obiectiv, alb negru ori sepia, a făcut clanţ... la minut. mintea mi-a ajuns un album... azi, sub

mai demult, iubitorul de păsări, în cuib pe pământ, dădu peste un ciudat pui, un ghem de pene lânoase şi-un cap cu ciocul nefiresc de lung. l-a dus acasă. ziua ascuns de ochii lumii, noaptea

voi mai arde o vreme în jarul lumii zvârlind câte-o scânteie de suflet spre cer ocheadă şireată ţipăt râs sau vaiet mocnit fără gând de-a sări în ochii tăi viaţă cât de cât atenţia ta să ţi-o

sufletul poetului e un vagin ninfoman lacom în a fi excitat penetrat răscolit de plăceri abuzat violat de-ntrebări cu orgasme dureri până la pragul de saţ şi-atunci găsim poetul pierdut cu

eram un altul şi el eram eu pe băncuţă sub bolta de vie într-o tăcere de vată. zâmbea idiot pe când sângele meu umfla jugulara. ţinea în mână o frunză privind atent cum din ea se înfrupta o

ajuns unde-am ajuns, ca un bol într-un maţ de la gură la cur în colon. privesc la drumul parcurs... dinţilor le-am dat plăcerea muşcăturii din pulpă de măr, papilelor gustative desfăţul

în primăvara bătrâneţii strâng petale vestejite-n păr privind la fructul minuscul ivit din timpul dus ca singur adevăr... în vară-or fi şi creştere şi pârg şi gust plăcut de fructă coaptă în

nu poate ci sigur suntem altfel decât ni se pare a fi. ducem în noi o falsificată balanţă ce-nclină mereu, ca mai greu, propriul eu găunos ca fiind, "hei, hei, cine-s eu!"... întoarsă e

prin moarte cazi în veşnicie ca papă-bun a viermilor la masă până rămâne doar masa osoasă din tot ce ţi-a aparţinut odată ţie doar un schelet fără carcasă banal uitat ascuns sub glie şi

................................. şi, înalţ la cerul existenţei mele gândul, că sunt prea mic şi nu-ndrăznesc cuvântul. îl port pe vârful limbii şi-l ating încetişor, cu grijă, că e spaţiul

în tricepsurali acidul lactic îşi face de cap. - hai că mai poţi! se uită la ceas. ora de marş se încheie acuşica. coteşte. în piaţetă banca lui e liberă, dacă nu se aşează cumva băbuţa cu