Ioan Postolache-Doljești

fa Ileană iaca scriu fără pic de dușmănie niște versuri despre mine despre tine fiincă tot zici tu că vii nu știu ce-ai vorbit cu țața nici în cap ce ți-o băgat că pe tine te-o tras

femeia este o durere care se plînge c-un surîs atracție de lună plină pătruns mereu și nepătruns un cîntec trist dacă e lumea sau nebunie violentă femeiea-i ostrovul iubirii și singurul de

nu-s nici mai breaz nici mai nătîng ca voi cu brațul și cu gîndul la fel mă rabdă ca pe voi pămîntul doar că eu calc mereu cu pasul stîng c-așa-s făcut să-i pocnesc rîtul și să-l belesc cuțit

din Carul Mare s-a desprins o stea dar nu Alcor s-a smuls din Ursa Mare ci alta una călătoare sătulă-n boltă nemișcat să stea eu o priveam de jos cu jind și n-a fost mult să sar în Căi

șerpoaicelor vă unduiți ca niște umbre cu scăpărări de fulgere-n pupile cu pui de țîțe-n loc de sîni voi îmi treziți dorințe juvenile și-aș vrea să fiu acuma șarpe să năpîrlesc să intru-n

dac-ar fi timpul cineva l-aș aștepta la cotitură i-aș da cu paru-ntre urechi un șut în ur și-un pumn în gură i-aș ute-o mamă de bătaie să țină minte-o veșnicie și l-aș trosni cu sete-n

ca un șarpe galben adormit în praf drumul suie și coboară merg spre casa părintească de la țară înghesuit în cursa plină prăfuit ca un arab din pustia saharină dealul sterp al lutăriei cu

mi-aș pune doamne inima pe gard s-o stuche mîțele și să o latre cîinii că prea a fost pe lume fără saț și primitoare peste datul firii mi-aș pune ochii spînzurați în crengi să-i bată vîntul în

la început eu eram doi și doi erau nimeni ce noroc că iubire a fost dumnezeu că din iubire doi care erau nimeni unu s-au făcut și-am fost eu și unu eram în raiul matern și cer pămînt și apă

stai tolănită-n pat și lenevești din sutien ți-a lunecat o țîță cu coada ochiului mă urmărești ți sa-ngustat pupila ca la mîță și-n sinea ta poate îți zici bărbatul e-o pradă ușoară fie ce-o fi

Apoi, brusc tăcură tunetele,se stinseră fulgerele și din castanii înrădăcinați adînc în cerul vinețiu începură să cadă,doi cîte doi,ochii ei plînși. Se grăbi să se facă alee.O pală de vînt ca un

mîinile mele sînt vînt trecînd prin părul tău ca o boare și buzele-s jar să-ți topiască gheața privirii și trupul tău e un cînt o chemare cuprinde-mă-n brațe ești chipul iubirii te lasă furată

e-un început de veac demențial vermină-i omenirea vorace egoistă satana-și etalează macabrul ritual la care-orgolioșii inconștienți asistă vorbele-n parlamente sînt bale de șacal și umanism

ghiftuiți de grindini întunecați de vînturi sălbăticiți în cer mînie oarbă umple și guri de căpcăuni trosnesc din fălci cu tunet și fulgere dau dinții desferecate-i guri balaur e

tu dormi e mai e noapte și răsare luna demult orașul s-a culcat și somnul a cuprins grădina miroase noapte-a liliac s-au strîns lalelele-n petale și dorm ca pumnișorii de copil narcisa rîde-n

pentru că voi sînteți adevărații munți adevăratele ape adevăratele cetăți de domnie pentru ca voi sînteți veșnicia acestui pămînt vin să vă zic vouă oameni ai timpului meu și celor ce vor