Ioan Postolache-Doljești

chinuite în strâmtul ghiveci rădăcinile sug din vlăguitul pământ resturi de sevă e primăvară și tot viul e cuprins de beția speranței uitată e moartea nimeni și nimica nu moare până și cioata-și

sătul de liniștea raiului placentar rupe stăvilarul și-o ia în aval împingând cu capul în poartă până scrâșnind în dureri se deschide și-alunecă din mamă în iadul cunoașterii apropiații se

Și se făcea... și eu eram uimit... București, sala mare a palatului. O coadă imensă de oameni de toate vârstele, flancată de jandarmi. Primisem un imeil lapidar: "veniți pe 26 oct. la sala

numără-ți inimă bătăile-n gând tu suflet mulțumește-te cu puținul exiști în lumină de ce-ai vrea mai mult când totul devine rugină cu doi pumni bine plasați în obrajii căzuți poți lesne

o poezie două de-a pururea femeie oricine o scrie și toate femeile lumii tânjesc să fie remarcate adulate iubite divinizate chiar să stârnească invidii de ce nu să intre în gândul oricui de el

am visat un nufăr alb rătăcit printre peturi mă minunam cum de sunt iarăși copil la mijloc de decembrie cu undița primită cadou de la tata venit să prindă peștișorul de aur dintr-o frumoasă

pui stâlpi de cuvinte în șiruri paralele conductori întinși ideile tale cu punți între ele apele vieții îți poartă turbina asurzitor în tine șuvoaiele cad curentu-l trimiți către mine îmi

prea multa fericire chiar nu există chiar dacă-n pătruns pe tine am stat uimit cu sfârcul țâței tale în gură și tu cu ochii închiși gemeai cuprinsă în brațele de jar ale iubirii bolnavi de ea

"adio an blestemat" zice poetul și noului an "bun venit" dar cel care vine e fiul sistemului decrepit și-al speranței - sfintele moaște mă-ntreb dintr-o criză profundă și-un tată dement

toate vietățile mânate de necesități încearcă să și le satisfacă la început temătoare ca mai apoi să devină cutezătoare că până la urmă fiecare o termină rău hei și moartea niciodată nu-i

există o foame și-o sete în toate de viață de vis de iubire-n neștire până la primul poem de dragoste adunăm fragmentele altor poeme sparte de timp și risipite în noi e firesc și de-a

fizică și mintală viața ta și a lumii întregi mixtură de bine și rău ca șarpele broasca te-nghite de viu clipă de clipă orăcăi durerea în spaime și urechea străină o percepe de

după alesul oilor și prima zăpadă abia așteptam să se pună ghergheful prinsesem ușor vicleșugul alesului și-mi plăcea dar și ce întâmplări bârfe și glume de multe ori cam slobode gustoase pe

nu poate ci sigur suntem altfel decât ni se pare a fi. ducem în noi o falsificată balanţă ce-nclină mereu, ca mai greu, propriul eu găunos ca fiind, "hei, hei, cine-s eu!"... întoarsă e

uimise asistența cu vocea lui calmă versul curgea lin când ca o șiroire din streșini când clipocind ca izvorul când ca un râu răsucind metafore în adânc de bulboane îl ascultam fascinați

păpuşă din lut te-am făcut după chip şi asemănare cu mine şi viaţa ţi-am suflat-o în nară, viu suflet să fii. să nu fii singur, că ştiu cât de dureroasă-i singurătatea lui unu, să-ţi ţină de urât,

s-avem pardon, de vi se pare cam deplasat cuvântul ce vi-l spun acum, în prag de sărbătoare, referitor la Moș Crăciun. chiar, cine e? un oarecare, o făcătură, bulă de săpun, un bășinos pornit