Ioan Postolache-Doljești

...e cite unul ce se crede... maestru dar are creierul cu lustru, chiar sîngele și-l crede-albastru, pe firmament se vrea un astru... Negînd luminile din castru, purtînd sub tîmpe-un univers

eu nu te mai aștept cu flori sub tîmplă și nici nu văd de ce te-aș aștepta ai ars ca bețișorul de santal azi templu-i gol nimic nu se întîmplă zeu-i statuie impasibil la tot ce pleacă și ce

Citesc,citesc,citesc... Dracul să mă cheptene... Adică, Eu dacă zic: tu te joci cu gîtul de lebădă și cele două gogoloaie de chihlimbar frumoaso, nebuno, dezlănțuindu-mi paternitatea pruncilor

Patru cuiburi sub streșini, patru perechi și noi eram a cincia... Rememorez iubirile lor, iubirile noastre... Au scos două rînduri de pui, în două rînduri ne-am scos și noi ochii... Cu

ce cauți tu-n Olimp dar tu știam c-Olimpul este a lui Zeus sînteți manipulați voi muritorii noi zeii oricît ne-am ciondăni că nu-i război în stele nemuritori învinși învingători ne-ngăduim

tu ești ca pasărea furtunii nesimțitoare-n spargere de val și viața îți trece ca un rît satisfăcut prin bălegar tu n-ai în vene crezămînt de liniștiri raționale și lași în urma ta rîzînd un

lumea-i o turmă de reni hălăduind prin turba taigalei după mușchi și licheni să-și umple burțile goale poetul e renul cel singuratic ce duce în coarne povara luminii stelei polare unii-l

Bastonul alb pipăie vertebrele timpului... De ce rîde orbul, mă-ntreb? Captive-n orbite și stelele rîd, rîd și eu dar, repede-mi pun mîna pe gură să nu mi se vadă dintele rupt la ultima

în plină vară vă zic e toamnă tîrzie și-i frig ca frunzele-s visele mele sînt știrb bătrîn chelbos și ghebos dar încă mai cred că-s bățos după atîtea nesuferite belele nu știu cum

scapără-n fulger ceva ca tunetul surd mă apasă pe creștet trec intr-un fel de-acufund ceață se lasă mă cațăr și trag rup perdeaua soioasă șchiopătează mi-i drag strig nu m-aude și pare

inimă cățea-n călduri fi-ți-ar pofta dracului că mă-ndemni numai la rele la neveste tinerele... eu mereu zic nu și nu tu miloagă olecuță doar acu de întind coarda prea mult te agiți te

te regăsesc de fiecare dată-n crugul nondependențelor orfee premeditîndu-ți lapidarea mental arunc cu pietre-n tine dar se sparg și meteoric ard în atmosfera noilor speranțe și-n fiecare

Mi-am spus deseori că iubirea E pentru mine-un capitol sfîtșit și nu-mi dau seama cum viața Mă face mereu un cer răvășit. Îngerii îmi plîng pe-o aripă, Damnații pe umărul stîng, Inima o aud

după un somn de trunchi reconfortant după tributul dat naturii animale și un duș cu o cafea în față și-un cer senin ca o aureolă ce prevestește-o zi superbă cînd nu-ți simți trupul și

te uiți la mine cu ochi bulbucați de plăcere prizonier in brațele tale mă las inculcat simt vlaga plăcut trecînd din mine prin ventuzele tale de ce să mă zbat de ce să mă lupt cînd totu-i

trecînd prin pînzele luminii aud în urmă scîntece de vis zădarnic sar la gîtul neputinței e drumul revenirii interzis încrîncenat fără de voie simt șfichiul clipelor arzîd pe crupa

dacă țăranul ar tăia porumbul și ar lăsa lăptiugă știr și pir așa că sapa e în mîna lui ai mai mînca măi neică mămăligă dac-un chirurg în loc să-ți scotă din abdomen bolnavul

umbra mea de altădată mulțumesc și surut mîna uiți că viața e o roată rîzi întruna muulțumesc și sărut mîna ești ca drogul antistres rîzi întruna mă faci încă să visez ești ca drogul

Lumea,muribundă,nesimțitoare rîde; Nu vede lăcomia,cruzimea și prostia ca fețele ei hîde. Vine recesiunea,vin foametea,războiul... Ratîntu-și marea șansă, victimă-o fi și gîde.

eu sînt un relief muntos cu steiuri culmi și grohotișuri prăpăstii rîpi și ascunzișuri de fiare doamne și de șerpi spre tine brațele ca niște crengi îndrept din toți copacii ce-au crescut cu

............................. mă înțelegi ce vreau să spun dacă s-ar întîmpla c-așa e datul firii să na că sînt și eu bărbat supus ispitelor și-ademenirii să zicem c-aș călca o dată