Renul singuratic

lumea-i o turmă de reni hălăduind prin turba taigalei după mușchi și licheni să-și umple burțile goale poetul e renul cel singuratic ce duce în coarne povara luminii stelei polare unii-l ignoră alții-l alungă zvelt e tot timpul și viața-i o fugă el flăcări mănîncă din turbă și-atuncea cînd moare în turmă-i o umbră cu steaua polară în coarne pînă-ntr-o zi cînd un ied un alt singuratic ciudat iese din turmă cu botul căscat spre flacăra turbei și umbrei îi fură steaua s-o ducă el mai departe și unii-l ignoră și alții-l alungă... că vor sau nu vor pentru reni e singura lumină prin noapte în tundră