Ioan Postolache-Doljești

mîzgîlită de un fraier genial dar cam căui în pragmatismul vieții cu superbe carioce de speranțe și de vis foaia vieții iscălită nu de el ci de alții și-ntărită cu botezul în Isus i se pare

ce cauți tu în \"agonia ro\" cînd tot ce spui e imperfect silențioasă și parșivă reptiliană agresivă veni-ntrebarea și mușcă o imperceptibilă înțepătură la care el zîmbi indiferent apoi

aș vrea să fie doamne să-mi iasă-n cale-o zee cu păr prelung de noapte pe umeri vălurit cu sîni cît ouăle de dropii cu bust de antică statuie sălaș de flăcări mistuit cu șerpi din cei mai

demiurgule ce-i Tera pentru tine e o celulă-n cosmosul creat eu ce-s un biet corpuscul o mitocondrie vei spune dar eu mă simt un artefact sub microscopul tău mă vezi în roz-bombon și

greu de atîta alb gutuiul îmi pîndește cu ochi florali și tîmpla și pupila nu suflă vînt și parcă gutuiul îmi vorbește cu tremurul din frunze și îmi cerșește mila buldozerul

mîrțoage sînt zilele noastre iubito cu scoici la picioare cu mers deșălat despotcovite de dor și iluzii buza le-atîrnă coastele-s foi în roiuri stau pe ele tăunii și triști le privim

dacă ai fi o vrăbiuță aș vrea să fiu un vrăbioi să cip-cirip pe o crenguță și țupa țupa amîndoi dacă ai fi o rîndunică aș vrea să fiu un rîndunic să facem tumbe prin văzduhuri și-apoi cirip

sînt valul ce s-a spart de țărm tăcut plîngîndu-și plaja cu cochilii ești valul ce te-apropii derutat uimit că-ți mor fără de timp delfinii în urma ta cu spumă-n cap e noul val mugind

te uită-n oglindă frumoaso și cere iertare atîtor vise rămase-n neant rănite păsări cu trilul înalt schilodite fără cruțare legată de steaua polară ești auroră pe cerul închis rece îți

sînt parcă o bucată de piatră intrată pe mîna unui cioplitor nebun și fiecare zi din viața mea e-n mîna lui o daltă și nu e mulțumit nicicum pînă mai ieri am fost nepăsător la felul cum mă

mă-ntreabă tata mama frați surori Ioane nu te mai însori că timpul trece și ca mîine albești chelești și îți cad dinții și dracu s-o uita la tine mă uit la ei și tac și-nghit otrava-ascunsă în

cîndva într-o noapte de vară pe un cer primitor și senin alergam desculți printre stele de mînă cu dumnezeu și dumnezeu era și el un zburdalnic copil pe-atunci nu știam că pămîntul în fiecare

îmbîrligată-i vița și parșivă lumea mi-i sufletul un labirint sînt vechi prăpăstii piscuri ce mă chiamă trăiesc în adevăruri și mă mint o rană e prezentul cicatrici trecutul și viitorul e

visează dar nu crede-n vise că visele sînt doar himere ca un adaos sînt admise de-a lungul vieții efemere dar veșnic ele sînt ucise oricît trăirea ți le cere visează dar nu crede-n vise că

în flori de fîn noi ne-am iubit o vară în flori de fîn o vară m-ai mințit mai minte-mă și-acum ca astă vară eu te-am iertat e fînul înflorit

dumnezeu sfîrșindu-și treaba își șterse mîinile de lut chiar că n-am muncit degeaba e frumos tot ce-am făcut s-a plimbat prin rai o vreme bucurîndu-se de toate cînd un gînd clipi sub

triluri de chemare triluri de răspuns și cerul rîde tot sub soare ești veselă și parcă toată rîzi și peste tot sînt flori și zumzet cum să rezist mă las furat de valul exuberanțelor

vor plînge poate unii după noi cînd ne vom stînge cînd în obraji nu vor mai fi bujori aprinși de sînge cînd țepeni fiind cu ochii+nchiși întinși ca niște strune va trece timpul peste

și dau cu țuțu-n sterchetuș alambicat și nip ca horca sovîrf manșon în țîi ghiduș ha ha hi hi și hopa hopa păi nit șort vreau și ce mata gurgui cumva că eu nu-s guru ratamsarem și da și

stîlpii universului trebuie să se sprijine pe ceva rezistent și inefabil tulburător și blînd totuna cu el ca rezultanta forțelor să fi echilibrul quarkul țîșnește exploziv din matca

iubirea cal nărăvaș scăpat din zăbală cu flăcări pe crupă și-n sînge cu pară cu mușchii toți coardă cu gura deschisă spre cer să rupă cu dinții lumina iubirea cal