Gutuiul

greu de atîta alb gutuiul îmi pîndește cu ochi florali și tîmpla și pupila nu suflă vînt și parcă gutuiul îmi vorbește cu tremurul din frunze și îmi cerșește mila buldozerul pufnește scrîșnește din șenilă își potrivește lama și crunt lovește-n plin în neputința fugii tăcînd în disperare gutuiul se apleacă și plînge cu petale mă doare rana-i albă și mă crispez de frică livid sar și m-apropii mînat de ceva tainic ceva ce port în sînge de la-nceput de lume nedeslușit dar trainic ceva ce n-am cum spune julit cu ramuri frînte îndurerat zîmbește gutuiul cînd mă vede și trudnic se ridică din nou spre verticală să rîdă-n frunza-i verde mai vrea cu trupul tot o rană gutuiul meu tot speră