Ioan Postolache-Doljești

un sfert de foaie cu un scris rapid,părând ca un batalion de râme,scris cu creionul negru bine ascuţit, indescifrabil.cred că i s-a rupt că restu-i scris cu creion chimic mai rezistent în

între hulube, cu jug ca de cal, pe sleahul lutos, gloduros, un bou bătrân,opintind îşi trage la deal carul cu fân. carul cred că-i din timpul lui de juncan. roţile, cu bucşe lărgite-n

crescuţi mi-s perii pe picioare, ierburi. în pantaloni eu mă-ntâlnesc cu tine că nu-s maimuţă şi îmi e ruşine şi-avansul ţi-l resping chiar de te tulburi. în piept mi-eşti tu şi ochii-ţi sunt

a mai trecut un an cu bune rele un altul a venit şi-l iau în braţe îl pup pe creştet ţi-l întreb de-mi vine cu belele şi cu harţă râde-ntr-un fel doar să-mi arate dinţii se scarpină în cap şi

aştept zădarnic să mă sune copii la interfon să le deschid să vină şi la mine cu colindul... în coşuleţul din nuiele i-aştept cu struguri mere şi gutui şi câte un bacşiş de câţiva lei să-i

Ce-ai căutat la mine-n vis aseară? Nu te-am chemat, demult erai uitare... Frumoasă, tânără şi-n pielea goală, Cu scăpărări şirete în cătare, Te-ai furişat în albul aşternut Şi m-ai împuns cu

ia mai dă-l în mă-sa. ce fură casa dă-napoi până la urmă, zise resemnat după cotrobăiala asiduă prin toată hardughia de apartament. în tot timpul căutării îl vedea pe ecranul minţii cu fotografia

dacă ai fost copil de la ţară şi-ai rupt din lan un spic de grâu şi l-ai frecat în palmă, l-ai vânturat dintr-o mână în alta suflându-i calaşii apoi, cu mâna căuş, cu faţa în sus, ai turnat

ajuns nu ştiu cât de aproape de gura de vărsare în marea cea mare-a tăcerii în delta cu nuferi şi mâl mă privesc în ochiul de apă ajuns captiv între plauri... un tip uzat ca o statuie a lui

...................... e sufocat pământul de căldură şi arde sub dogoare crapă lăsând vederii crăpături ca nişte însetate guri cerşind văzduhului un strop de apă...

doi cai de-acelaşi leat, bătrâni, păşteau, molcom din coadă dând să se ferească să nu le intre bărzăuni în cur. privindu-i în tabloul primăverii, bucolică imaginea îţi pare însă, nu. vorbesc

sună insistent telefonul. număr ascuns. - sună neică-nimeni până ţi-o spune robotul că am căsuţă poştală. amin. un ţâu, se luminează ecranul. 555, aveţi un mesaj. deschid, citesc: ce-ţi face?

un pui de arici, aproape mort de foame şi sete, urât de numa-numa, cu pielea alb-maronie spărcuită de ţepi şi plină de purici, cu boticul maroniu ca un bunghişor de cămaşă mă priveşte rugător cu

adâncă e liniştea-n noapte. pe vârfuri, sub tâmplă, gândurile-mi umblă a somn şi totuşi în primăvara de-afară, trezit viul naturii e-n mare vânzol. rădăcinile sug din ţâţa mamei pământ benefica

pe ceru-nceţoşat al eului ce sunt în zbor plutind mi-apare o cruce fără nici un nume în vis plutesc şi vesel râd se uită cunoscuţi la mine de ce se simte ăsta-al dracului de bine habar nu

mi se mai întâmplă şi mie, (că sunt şi eu om, vamă a timpului care trece) să rămân cu ochii beliţi în golul din tâmplă ca o statuie din parcul municipal, impasibil la tot ce se-ntâmplă în jur, în

oropsită de soartă, zgribulită în haina de zile puţine, luna asta e-o babă şuie, cred eu, cu dereglări hormonale... sub impulsul unui întârziat puseu de tandreţe, cu ghiocei în părul de

pe-ntinderea albă în ochii mijiți o lungă pustie cale ferată și eu ciumafoaia arsă de brume înghemuit sub clipele albe și reci cu ghimpișori de capsulă plesnită îmi gâdil naiv în

cum n-am știut venirea-mi în lumină și nici pe ale ei poteci cum voi umbla călcând în gropi, în străchini, sau pășire lină, și nici de ce preabunul Dumnezeu alesu-m-a să-i fiu părtaș pe

aeru-i rece şi ud plouă mărunt vântul adie frunzele-n sărut de adio cad legănând amintirile verii... cu feţe de sfincşi în priviri cu umbre de frig bătrânii-s pantofii uitaţi pe raftul de

nu ştiu cât mai e până roua surâsului verde se va preface în lacrima frunzei arsă de brumă ce sunt... îmi spunea mama că bebe fiind, după primenire şi supt, îmi plăcea să mă joc cu mânuţa prin

e linişte-n aer, amurgul e blând, o revărsare de tihnă coboară uşoară ca o maramă de borangic, ca un chicotit ruşinat de fecioară pe fire şi gând... întind un deget părelnic s-ating coaptele

e o zacuscă de gânduri în pod, bajici în loc de ferestre-mi sunt ochii spre lume la începutul acesta de lună ce, bine a spus cine i-a zis că-i răpciune. în pod pânze mai vechi şi mai

prin talpa pantofului simt trotuarul încins e năduşeala mare de aud în cap cum îmi plânge umbra şi mă roagă să n-o mai târâi pe asfalt că frige soarele bate pieziş degeaba părul mi-i