dând din coadă

doi cai de-acelaşi leat, bătrâni, păşteau, molcom din coadă dând să se ferească să nu le intre bărzăuni în cur. privindu-i în tabloul primăverii, bucolică imaginea îţi pare însă, nu. vorbesc despre tain, tainul ce îl vor primi din toamna viitoare de care, numai unu-i mulţumit. - se face în sfârşit dreptate... - de ce dreptate vorbeşti tu? suntem bătrâni, trataţi să fim la fel, de ce mai mult doar ţie, mie nu? - auzi, cu tine nu mă iau la harţă, să discutăm pe îndelete să dăm dar adevărul tot pe faţă... - ai spus că s-a făcut dreptate poftim, vino cu argumente. - bine. trudit-am pentru binele aceluiaşi stăpân? - da. - cal de povară tu, eu înhămat la brişcă? - da. - mergând, povara ţi-ai dus-o la pas? - da. - ţi-a fost tainul tău mai gras? - aşa-i. - din ham ai fost tu scos când încă ţi-o băteai de burtă? - (râde) încă. da. - hei bine, nu ai mai mâncat ovăz dar ai avut lucernă şi trifoi şi erai liber pe când eu încă 15 ani, hrănit cu paie şi bătaie, numai la trap şi la galop simţeam biciuşca pe spinare, zăbala că îmi rupe gura şi nu mai spun despre sudalme... te-ntreb acum: câştigul celor 15 ani de vlagă şi de tinereţe pentru tine e mai prejos de mâna de strânsură dată mie?... în locul tău mi-ar fi ruşine... obscurul dialog închipuit, de nici două parale, îl las să cadă-n iarbă şi mă-mbrac cu pielea calului bătrân şi tac. din coadă mai zvâcnesc să mă feresc să nu... şi mă pierd în tablou galopând spre apus, cică numai aşa se poate ţine pasul cu lumina... aiurea...