Ioan Postolache-Doljești

cocoş fudul târcoale dând cu cucu- rigul la puicuţe de nu mă voi plimba prin rai la 90 de ani pe locul cu verdeaţă nu sub el cu inima şi-n ritmul ei aş vrea să îmi duc paşii... zâmbind la

mi-s pitpalacii carne în congelator, pisicile le-am dus la ţară în libertate, la motani, că prea se văitau în dorul lor de a fi mame... din dormitor pînă-n balcon e totul static, doar eu ce

o stare, un gând, o idee, sub tâmplă apar ca ouăle în cuib. vor cloşcă să le fiu să facă pui. nu-s cloşcă bună, recunosc. mereu uitând de ele, se răcesc şi puii mor. unii trăiesc şi când aud

când dau nas în nas cu prostia eu zic că-i oglindă şi-mi caut chipul în ea ştiu că a mea nu e mulţime vidă cumpănesc grijuliu din scruntarul cuvintelor ce piatră să iau şi s-o ţintesc obraznică

....................... ne pierdem mereu şi mereu în nimicuri de parcă viaţa nu are sfârşit, o îmbrăcăm prea des cu veşminte de clipe murdare... treziţi prea târziu, cu mirare, de-a proasta,

mă mai maimuţăresc din când în când, aşa, de-al dracului, să îmi bat joc de mine când prea mă cred inoxidabil stâlp şi-l urinez fără ruşine. simt satisfacţia de câine scăpat, cu lanţul după

poeţii sunt oglinzi la început de zi care se sparg în fiecare noapte şi poeziile care le scriu sunt cioburi colorate ale vieţii lor în dor de a rămâne după moarte ca oameni şi poeţii mor dar

creierul mai tot o apă. mintea-mi? baltă colmatată de atâtea amintiri, mâlul vechilor iubiri... nici în ruptul capului nu credeam... totuşi, după astă noapte, simt că din adânc de

cu spatele de soare prăjit până la prânz, apoi la umbră, sub sălcii, am stat cu ochii pe plută degeaba până spre seară că n-am avut nici un ţâc. - ţi-ai făcut damblaua... şi doară ţi-am

poate sunt blidul din care a mâncat ieri Dumnezeu, lăsat de izbelişte în chiuveta timpului. picăturile cad monoton din robinetul stricat, în acelaşi loc parcă încercând să-mi păstreze doar

vorbesc de unul singur cu tine-n gând te-ntreb de-ţi mai aduci aminte de seara acelei zi de mai când eu imberb şi tu copilă la voia întâmplării sau a sorţii stăteam la cinematograf alături era

închide ochii şi e grădină, pajişte, câmp, poiană, pădure. beţii de parfum, de culori, beţie de flori pretutindeni. creierul,stup fremătând de gânduri, albine din suflet rame de ceară

Ne întâlnim în lumea virtuală Egali cu noi şi fără de oprişuri. Cu, sau fără ascunzişuri, Ne întâlnim în lumea virtuală. Banală, sau deloc banală, Prezenţa năzuie suişuri... Egali cu noi şi

cu călăreală animalică, "răscolire-n carne a unui episod murdar", cum spune poetul, aşa începe drumul. nidarea e startul. zăbavă de trei anotimpuri cât să te formezi, să creşti, să te împlineşti

singur cu două mâţe care-n nadir sar insistent pe clanţa dormitorului din interes dar mă mint că au grijă de mine. o nouă zi în cuşca de beton în care mă simt şoarece în cuşcă de elefant. acasă nu

pe lunecuşul clipelor călcăm cu teamă ca pe grohotişuri. în suspectări de ascunzişuri, pe lunecuşul clipelor călcăm. capcane inutile inventăm, bolnavă-i mintea în hăţişuri. cu teamă, ca pe

pe douăzeci a cincea ar putea să fie deznodămîntul omenirii. catastrofal, oribil peste datul firii, pe douăzeci a cincea ar putea să fie. şaizeci şi opt e număr de mânie, iar pentru pace-i

în sfârâitul micilor de pe grătar, şi dând de duşcă vinul din pahar, îi spune că ar vrea s-o tragă uţa. şi ca prin farmec s-a îmbujorat băbuţa. în sfârâitul micilor de pe grătar. - adică cum,

părem sublimi, dar suntem ordinari. miloşi, dar cu cruzimea-n sânge. oricât avem nu ne ajunge, părem sublimi, dar suntem ordinari. cântăm iubirea-n triluri de canari, trădăm cu nonşalanţă, şi ea

la vârsta când "de ce"-urile dor şi-s răni pe suflet purulente, golim cu foc ulcica de regrete în scârba ochiului interior. în beteşuguri paşii ni-s mai moi, cu-obidă expirăm prea dese

în vis sunt o haimana bătrână sub clar de lună cerşind cu mâna întinsă la stele. bune şi rele sunt duse demult. doar cu o hanţă pe mine cuget tăcut în noaptea din creierul lumii... zic aer

mă-ntreabă unii cum trăiesc cu ea. aşa şi-aşa, răspund, nici rău nici bine, vine cam rar şi stă puţin la mine, n-o pot opri oricât aş vrea. de felul meu am fost şi sunt discret cu viaţa mea,

şi-am desenat globul pământesc îmbrăţişat de un om îmbrăcat în hainele mele, privit din spate să nu i se vadă chipul de fiară. se văicărea că vine Paştele şi banii-s pe sponci şi toate-ale