fără şir

mă mai maimuţăresc din când în când, aşa, de-al dracului, să îmi bat joc de mine când prea mă cred inoxidabil stâlp şi-l urinez fără ruşine. simt satisfacţia de câine scăpat, cu lanţul după el, făr' a-i păsa de-ntreaga lume visându-se din nou căţel... se face stâlpul colb de drum, mă tăvălesc în el, mă-ntind şi-adorm ca leşinat în soare: - sărmanul câine, zice-un trecător, habar n-având cât mă simt bine şi, pe sub coadă slobozesc un fâs ca semn de vajnică simţire... pe masa mea de scris e un mileu făcut în decupeuri fasonate cu diferite aţe colorate, cadou de ziua mea închipuind un leu. te-am întrebat de ce aşa risipă de timp, migală, pentru ce? ştiai răspunsul şi l-ai spus în pripă: - tu scrii, eu cos, tăcere-i între noi... de şapte ani tăcerea-i de mormânt. mileu-i dedesubt, deasupra foaie albă şi eu deasupra ei cu tine-n gând însăilând cuvinte fără şir, cum fără şir e viaţa mea întreagă...