pe marea sărată şi-amară

când dau nas în nas cu prostia eu zic că-i oglindă şi-mi caut chipul în ea ştiu că a mea nu e mulţime vidă cumpănesc grijuliu din scruntarul cuvintelor ce piatră să iau şi s-o ţintesc obraznică mă priveşte în ochi gata de harţă zâmbesc mă feresc în tăceri de ce să o sparg n-o doare de ce s-o înmulţesc vâslesc mai departe ca Ulise cu ceară-n urechi să nu aud strigătul ei de frustrare: prostule... ştiu că se va pierde în spuma din creasta primului val sărată şi amară e marea lumii pe oglinda ei scrutez orizontul cu gândul doar la parâmă şi cârmă...