de izvorul tămăduirii

la vârsta când "de ce"-urile dor şi-s răni pe suflet purulente, golim cu foc ulcica de regrete în scârba ochiului interior. în beteşuguri paşii ni-s mai moi, cu-obidă expirăm prea dese ofuri iar ochii-nceţoşati, de frumuseţi sunt goi şi-mbucătura o-nghiţim cu noduri. blazaţi, desfiguraţi de riduri, urlăm în noi tăceri de mătrăguni... doar pentru zbor de gânduri suntem buni, şi facem cruci cu tremurânde mâini, în amăgiri, ca în atâtea rânduri. însinguraţi şi inutili, atât ne-a mai rămas, să ne-ntâlnim o dată-n an pe la mormânturi. posaci cu Dumnezeul prigonit ascuns în noi, la cruci aprindem lumânări şi aşteptăm, şi aşteptăm, cu-apaosul şi cu coliva-n mâini, să vină popa. până atunci cu gurile pungite, ştirbe, sau cu slăbitele clănţări schimbăm păreri banale despre viaţă. de râsu-plânsu le răspund, încă e bine că suntem deasupra şi nu în raiul cu verdeaţă... e mare cimitirul şi e plin. asudă popa printre cruci stropind cu-apaosul pe flori şi pomenind pe nas dup-un Hristos a înviat grăbit, pe Stana, Gheorghe şi Soltana, la mine, celorlalţi pe-ai lor, atenţie de nici doar un minut, bacşişu-l ia şi pleacă. plecăm tăcuţi cu cimitiru-n noi. multe morminte-s ne-ngrijite, din depărtări, copii, nepoţii, nu mai vin... cândva pustiu va fi şi acest ţintirim şi crucea mea va fi, a nu ştiu cui, a unuia, a nimănui...a nimănui...