cerându-i trandafirului iertare

îmi ţiuie tăcerea-n urechi şi-mi zic nu-i nimic singurătatea-i de vină ţin gura închisă mă strâng de nări şi mă forţez să expir aud năbuşit două pâcâieli nu-s dopuri de ceară sunt poate vorbele tale nespuse blocate neputând ajunge la creier ca sens din depărtatul fatidicului ieri când tu pe vecie-ai rămas fără ele... smulg pirul şi bozul aplecat peste gărduţul de fier adun tulpinile moartelor flori cu săpăliga scot bulbii de lalele şi gladioli cu foarfecul de vie în mână mă-ntind cerându-i trandafirului iertare că-i tai tulpinile ce te-au sărutat cu petale vara şi toamna întreagă să crezi că sunt eu... pe cruce în fotografie suntem amândoi mormânt cu două locuri de veci străjuit doar de un singur pâlpâit de lumânare... strâng pământ muşuroi la rădăcina trandafirului fasonat să nu-l ucidă gerul de iarnă la primăvară să lăstărească din nou şi poate neochii tăi din adânc se vor bucura privindu-l în floare crezând iarăşi că-s eu...