doar tu

faină, puternică, expresivă această descriere a mim-ului, alcătuire la unison a fostului act al iubirii, redus la tăcere: ca și cum singurul personaj, extrem de banal, / e acest mim, făurit din ecoul cuvintelor noastre. La strofa a doua aş fi înclinat să scot prima conjuncţie şi.

interesant şi aici: agonia unui vers îngropat sub asfalt, / un fluture alb, după miros.

Ideea e foarte bună, din ambele perspective: fie că te referi la versul alb, cu toate că scrisul e negru, dar mergi pe ideea mai poonunţată a scrisului alb pe negru pământului. Fie că accesezi simbolistica fluturelui, el fiind sufletul, iar albul reprezentând puritatea.

La sfârşit, apare ticul nervos, o urmare firească a nefericitelor întâmplări, iar convenţia finală, frumos parfumată, e cireaşa de pe tort, poezia, pe de-antregul.

Nu mi-e greu să descifrez sensurile şi simbolurile poeziei tale. Eşti poetic, eşti inteligent, ştii să dozezi totul, să nu oferi explicaţii suplimentare, să îndemni cititorul la reflecţie

felicitări!

Mulțumesc frumos pentru feedback și pentru timpul acordat. Rețin aceste chei pentru introspecție: „iubirea redusă la tăcere”, „vers alb pe pământul negru” – o nouă dimensiune grafică a fluturelui alb, „o urmare a nefericitelor întâmplări” – coerența emoțională dată de tic, și „cireașa de pe tort” din final. Întotdeauna mă gândesc că nimic nu este întâmplător. Nu există pierderi, înfrângeri sau eșecuri, ci doar lecții învățate. Ce pot învăța din acest comentariu? Puterea simbolurilor, ambiguitatea ca forță și continuitatea emoțională – repere previzibile pentru un tonus emoțional autentic. Mă bucur că toate acestea au rezonat, iar interpretările oferite mi-au deschis noi perspective asupra poemului (atâtea semne de introspecție viitoare). Încă o dată, mulțumiri sincere! Respect pentru tot ce faceți în acest grup literar.

Îndrăznesc să pun câteva întrebări, întrebări care încearcă să aducă un echilibru convențional textului propus de mine pe grup („Doar tu”) și nu numai. Prima întrebare se referă la repetițiile formulate în text. Pentru mine, ele nu sună agasant, ci, dimpotrivă, rezonează profund cu mine. Totuși, mă gândesc că unii cititori ar putea considera repetiția ‘nu există’ ca fiind redundantă. Credeți că acest tip de repetiție ar putea fi dozat mai bine? Cum ați sugera să procedez în acest sens? O altă întrebare privește finalul poemului. Mă gândesc să schimb expresia ‘convenția frumos parfumată’ cu o imagine mai puternică din punct de vedere simbolic. De exemplu, o rima pentru cuvântul ‘trotuare’. Cum vedeți acest aspect al încheierii în raport cu mesajul global al textului? Parcă ceva încă nu rezonează... În final, o întrebare de perspectivă pentru poemele viitoare. Fiecare autor încearcă să păstreze un echilibru între claritatea simbolurilor și ambiguitatea care invită la reflecție. Cum credeți că ar putea fi optimizată această balanță, mai ales în contextul unui text destinat unui public divers? (Desigur, nu e cazul aici, dar e o reflecție generală care mă preocupă.) Mulțumesc mult pentru răbdare și deschidere!

nu aş vrea să mă gândesc la ceva ce nu am observat, mai ales, la prima citire, şi nici la a doua. Simţul meu de obsevaţie este foarte ascuţit, dacă e ceva strident, nepotrivit, observ aproape din prima. Repetiţiile sunt ok, se încadrează în tehnica repetitivă a anaforei. Probabil ai poetizat aşa fiindcă aşa ai simţit, acest lucru nu se explică logic, este un procedeu dictat de trăirea interioară. Când îl conştientizezi că-l foloseşti, deja devine un element indispensabil din bagajul tehnic. Deci, nu-ţi face probleme şi nu te gândi foarte mult la aceste aspecte. Ce contează în primul rând este sinceritatea autorului cu sine însuşi. Când există sinceritate, tehnica se mulează pe ea, cuvintele, expresiile, metaforele, vin de la sine. Când textul e prea gândit, prea didactic, prea intelectual, sau când în mijlocul procesului inspirativ te întrerupi prea des, pentru a consulta dicţionarul sau AI-ul, ca elemente de corectare sau îmbunătăţire a limbajului, este posibil să te deconectezi de tot de la firul inspirativ şi să devii fals. Per total, nu am fost deranjat de vreo posibilă rearanjare a textului, iar nesiguranţa ta e un lucru bun pentru mine. E normal, atunci când eşti inspirat, să nu fii sigur de ceea ce scrii, chiar să nu fii sigur de ce ai vrut să zici cu adevărat, fiindcă translatarea informaţiei provenite din logos acţionează, de multe ori, ca un dicteu automat, specific suprarealismului, autorul fiind un simplu spectator. Bafta!

așa este. Unele texte vin dintr-un loc profund intuitiv, iar intervențiile excesive în procesul creativ pot risca să afecteze autenticitatea. Este ca și cum ai 'naște' un copil și l-ai prezenta lumii așa cum este el: unic, imperfect poate, dar al tău în totalitate. Procesul de a-l "tuna" ulterior mi se pare inutil, pentru că pierde din sinceritatea momentului în care a fost creat. Nu faci decat sa sctrici momentul creatiei. Acest poem și cel postat ulterior, "Electric Blues", sunt poeme de sertar, scrise în 2015. Sunt rodul unor nopți de reflecție și insomnii, iar pentru mine ele păstrează vibrația acelui timp. M-am gândit să le împărtășesc aici, chiar dacă am avut o ezitare inițială. Poate tocmai această vulnerabilitate este ceea ce le dă autenticitate...