Mondea Adrian

initial, impulsul critic ar fi fost sa vorbim despre o juxtapunere descriptiva fara tensiune semantica suficienta si sa explic si de ce... / dar suntem in atelier, iar constructia „vulturul de stepă zboară deasupra merkiților” merita pastrata ca ax / as renunta la particula „melcii” ca figura nominala explicita si as incerca o substitutie mai ambigua — poate chiar titlul (blazon) sau un termen deliberat confuz, care sa nu inchida sensul prea repede / miza ar fi introducerea unui vector de tensiune / o fisura temporala, o deplasare de perspectiva, o relat6ie indirecta cu ideea de blazon (nu ca stema stabila, ci ca semn aflat ion deriva) / sunt multe varietati / as tine cont de o regula simpla, dar decisiva / daca un poem poate fi citit la fel si inainte, si dupa ultimul vers, textul ramane inert / in momentul in care ultimul element modifica campul de lectura, textul devine activ / de aici, lucrul pe doua planuri - unul al verticalei (putere, istorie, emblemă) / si unul al micro-gestului care deplaseaza sensul fara a-i explica adncimea

Mulțumesc frumos pentru stea / Ceea ce ne unește nu e lumina, e doar distanța dintre două umbre care au învățat să privească-n oglindă.

@Domnului Ionut Georgescu
va multumesc pentru interventie si pentru trimiterile la scrierile Lynn Margulis respectiv Dorion Sagan / sunt de acord cu dumneavoastra - Margulis rastoarna paradigma competitiei pure de la "supravetiurea celor mai puternici" la "coopereaza sau dispari" (chiar cineva recent mi-a spus ca locul meu nu e aici pe agonia:) / totusi vorbiti despre absurdul iudeo-crestinismului si despre pasivitatea budismului / vad, ca si cum, ati pune reflectorul pe un alt tip de simbioza. mentala sau culturala / dogmele devin si ele organisme colective care ne populeaza corpurile si limbajul / am cautat pe net, sa pot completa trimiterile facute de dumneavoastra / am dat peste Donna Haraway, Scott Gilbert + Jan Sapp, Bruno Latur / nu stiu daca o sa gasesc ce caut, totusi / daca aveti titluri prin care ilustrati "aroganta & ignoranta" speciei, le-as citi cu interes. Cum am spus si domnului Ilie sunt dispus sa re-examinez pasajul in cave vorbesc despre "republica invizibila" si poate sa introduc un contrapunct
multumesc inca o data, mesajul dumneavoastra ma ajuta sa evit propriile mele... limite tribale:) recunoscator

@Domnului Stanica Ilie Viorel
interesanta abordarea / un unghi de vedere bine focalizat / actiune prin... inactiune / observ ca ridicati problema abandonului de rol si a comoditatii simbiotice / eu tocmai asta incercam sa chestionez - cat de activ este gestul de a nu curata cana si ce implica moral sau... ecologic (daca putem extrapola) / ati sezizat o linie discreta - granita dintre acceptarea fertila si complacere sterila. mi-ar placea sa detaliati cu un exemplu concret unde pasivitatea chiar topeste responsabilitatea / nu conteaza din ce domeniu - biologic, social, liric (numai sa nu fie atac la persoana:) M-ar ajuta sa imbogatesc pasajul despre "republica invizibila" / fiind balanta imi place sa echilibrez / as introduce o contrapondere intre simbioza benefica si lene hai sa-i spunem totusi... indiferenta.

e o idee excelenta – poezia chiar are nevoie de toate vocile, de la cei care cresc metafore, pana la cei care stiu cum se taie în carne vie / doar sunteti macelar legendar:))) Vă salut cu respect si rămân deschis la orice formă de dialog. M-ati facut atent. o sa vizitez pagina dumneavoastra personala de pe site. poate asa ajungem sa ne cunoastem. ador rasa de iepuri Fluture german.

vă multumesc pentru interventia dumneavoastră si pentru sinceritatea cu care ati receptat comentariul meu. Îmi dau seama ca limbajul pe care l-am folosit poate parea neobisnuit sau, poate, chiar inaccesibil la o prima lectura, mai ales într-un spațiu unde poezia e traită uneori cu mai multă emotie directă decat printr-un filtru teoretic. Va asigur ca intenția mea nu a fost în niciun moment să creez distanță sau să epatez (asta daca v-ati simtit exclus din discurs), ci doar să propun o posibilă direcție de lectură a unui text care, în sine, explorează marginea comprehensibilului și a visului. Termenii ceva mai tehnici (precum „puncte de suspensie identitară” sau „container afectiv”) provin din încercarea de a traduce, în limbajul unei gândiri critice, niște senzații care pot fi trăite și intuitiv, fără aparatul conceptual. Accept pe deplin că formularea mea poate părea ermetică, criptica, elitista. Dacă exista interes, sunt deschis sa reformulez într-un limbaj mai clar pentru Domnia Dumneavoastra, pentru ca, în fond, cred ca poezia e și un loc de întalnire – între registre, între moduri de a înțelege lumea, intre oameni. Pentru mine, bucuria unui astfel de forum sta tocmai in diversitatea reactiilor si în dialogul viu dintre cititori cu sensibilitati diferite. Poate că poezia nu trebuie să se traduca întotdeauna, dar in mod sigur trebuie să se împărtășească. Cu respect și deschidere...

Multumesc pentru observatie. Înteleg că puneti accent pe ideea de aroganță/ignoranță colectiva... Ar fi utile cateva exemple sau lecturi care vi se par relevante pentru a nuanța tema. Mi-ar ajuta mai mult să revad pasajul prin perspectiva propusă. interesant!

suntem martorii unei retorici de blank space? Psihologia narativa descrie asemenea goluri drept „puncte de suspensie identitara”. Absenta devine container afectiv. iubirea fara chip iubeste altă iubire fara trup. Strategia aminteste de pictura lui Malevici, unde non-figura recompune privirea. Nimicul din text poate fi un câmp optic saturat, un pixel alb vidat de contur. Gresesc?

in definitiv sunt doar... detalii organice, nu-i asa?

"satisfacția e o femeie misterioasă mirosind a rodie"

remarc aici un trop ambivalent. rodia deschide doua axe mitice. Indraznesc sa spun Persefona si Lilith. Devorarea surprinsa “incet” anuleaza dihotomia activ/pasiv (subiectul devine hrană și voyeur simultan). Molecular, rodia contine antociani, pigmenti ce protejeaza ADN-ul de stres oxidant. Textul inverseaza functia - fructul femeie consuma rezerva genetica a eu-lui. in termeni de biologie a apoptozei, vocea lirica activeaza un program de autofagie celulara oferindu-si ultimele nucleotiduri ca ofrandă... exotica/erotica. pe scurt - textul legitimeaza dragostea ca ultim virus fara o solutie de corectie arbitrara, unde tragedia nu încetează. Surprinzator se regenerează ca flacără a imposibilului.

da, intradevar, spiritul lui Gherasim Luca vibreaza in acest carusel halucinant, unde parca totul se rastoarna, iar semnificatiile se reconfigureaza de la o fraza la alta. Frumos, foarte frumos. Citind, spiritul meu "suprarealist" face un salt dincolo de granite, acceptand indemnul de a locui plenar fantezia, cu toate riscurile si deliciile ei. Si da, inca o data da, se simte un delir jovial și, în același timp, un filon tragic – căci există dorința de a nu se distruge tot, de a mai rămâne un David-pompier / in cazul meu reprofilat spre pensie:) / buna ideea cu pârșii. Semn de lectura...

E interesant cum poemul poate fi citit dintr-o perspectivă „cyber și filosofică” și mă bucur că ai făcut trimitere la filmele și cărțile care explorează ideea de univers simulat (Matrix, Neuromantul, Glitch). Poate că textul meu chiar vrea să fie un „nod de rețea” ce conține și căutarea interioară, și dinamica unui cod sursă hibrid — între uman și artificial. În orice caz, găsesc foarte valoroasă paralela cu Neo sau cu un hacker poetic:)) foarte misto, e un unghi nou de interpretare, care îmi dă idei pentru dezvoltări viitoare. Încă o dată, mulțumesc pentru că ți-ai făcut timp să-mi împărtășești gândurile chiar si de la serviciu. Om bun!

Dacă aș fi editor pe acest grup și aș recomanda acest text, aș motiva astfel: textul are meritul de a produce o imagine-șoc și de a pune accentul pe efortul personal din spatele creației. Ultimul vers „au nevoie de sângele tău” e un vers ok, vers puternic și memorabil. De asemenea, poemul iese puțin din tiparul venerării „marii idei” la nivel strict elogios, propunând, în schimb, o metaforă pragmatică (probabil din aceasta cauza / și ușor inconfortabilă) a modului în care ideile se formează și devin invazive în mintea autorului. Sau aș motiva că textul rămâne o mică radiografie a modului în care ideile – mari sau mici – cer o parte din energiile noastre vitale. Depinde de cititor să accepte această comparație ca o demitizare simpatică sau să o respingă drept simplistă, o probabilă subdimensionare a metaforei. În orice caz, poemul își atinge scopul de a pune sub semnul întrebării relația dintre gândire, efort și „hrănirea” cu substanța creatorului. Dar nu sunt editor, așa că vă rog să nu mă luați în considerare. O părere și un risc de incongruență probabilă. :)

Domnul Pasa, mulțumesc pentru incurajare/steluță și analiza detaliata respectiv referința la Mallarmé – „A sugera - iată visul” / este o idee care mă inspiră, îmi confirmă și mă face să reconsider felul în care construiesc atmosfera poetică / fila de calendar pentru astăzi - "o imagine aparent simplă poate deveni o fereastră către o realitate mai subtilă, mai greu de prins în cuvinte". Mulțumesc încă o data. Apreciez. O zi frumoasa!

Ionuț Caragea / Papadopol Elena > vă mulțumesc pentru lectură și pentru feedback! am adus modificări.

I.C. / Într-adevăr, nici eu nu mă recunosc. Primul impuls cred (o frustrare pentru anumite atingeri? dorința de a demonstra? – efectele acestora, consumatorism, vibrație joasă, dopamină, chimicale care ne dau starea de „flow” ipotetic? / poate și copilul din mine? (toți avem copilul acesta în noi, nu-i așa?). Ei bine, nu e scuzabil. Mea culpa. Îmi asum și le eliberez. Copilul rămâne pe text :) E ok cu redundanța „degetelor de la mâini” – corectez, mi se pare mai potrivit. Oricât m-aș fi străduit să observ acest lucru, nu-l vedeam. Uneori, e nevoie de acel „cap limpede”, un fel de editor din umbră, care să vadă ce autorul nu poate observa..

Ce am încercat să „demonstrez”? Că mă pot întoarce la origini și pot construi un text cu un limbaj simplu, ușor metaforic, o tematică introspectivă, o vibrație fină, intangibilă, o urmă sonoră. Inițial, am vrut să fac o conexiune cu pianul și mâinile persoanei care mă sărută ușor, să construiesc aici legătura organică, dar am lăsat-o pe ultimul vers și am scos în evidență elementele dintre slash-uri. Tema principală este „căutarea frumuseții” – o meditație despre natura ei efemeră și despre tendința omului de a o căuta în locuri greșite sau de a o pierde imediat ce dă de ea (ecou tăcut / motan jucăuș / un sentiment care se relevă doar când e complet uitat). Asta dacă acceptăm că poezia este un joc continuu.

Ideea este că, trecând prin această „furcă caudină”, mi-am dat seama că voi rămâne constant pe tipul de imaginar pe care mi l-am dezvoltat de-a lungul anilor. Rămân fidel încercărilor mele de a-mi deconstrui proxima realitate (cu toate aspectele ei) și de a o reorganiza, trecând-o prin toate formele de experiență trăite, departe de a schimba între noi doar adevăruri personale. Poate scriu „apoetic”, dar mă redresez din mers. Câteodată îmi iese, altădată fac progrese. Mulțumesc frumos, apreciez.

P.E. / Într-adevăr, există o ruptură de sens, iar observațiile dumneavoastră m-au ajutat să înțeleg acest lucru. Desigur, poemul se poate rafina până la disoluție, iar ideea de a lăsa spații goale pentru a da respirație textului îmi place. Uneori, mai puțin înseamnă mai mult, iar lipsa unor detalii forțate întărește atmosfera și mesajul. Vă mulțumesc și pentru faptul că ați reușit să rezonați cu anumite imagini și v-ați întors asupra lor de mai multe ori. Voi ține cont de recomandări și sper să găsesc un echilibru mai bun între intenția mea inițială și coerența necesară. Încă o dată, vă mulțumesc pentru lectură și pentru feedback!

Domnule Caragea, îmi place cum mutați piesele pe „tabla” introspecției mele – îmi amintiți de un grand maestru orb care, într-o confruntare cu fiul meu la vârsta de 5 ani, l-a făcut zob, râzând de el la final: „Pe asta nu ai văzut-o, nu-i așa?”. Totuși, nu înțeleg rostul acestui pion mai timid, numit „autoanaliză”. În plus, e interesant că mă vedeți ca pe un psiholog experimentat în plin meci cu propriile mecanisme de apărare. Recunosc că, în timp ce fac rocada între emoție și rațiune, îmi trece prin minte un salt imprevizibil al… calului și simbolistica lui / în loc să îmi duc sufletul spre o introspecție severă, mă opresc și privesc tabloul așa cum e, sub formă de „Q” – adică un joc între doi parteneri care pot colabora și fără a se suspecta reciproc de blocaje ascunse. Apropo, prefer piesele albe. Poate că, dacă am dezvolta puțin „gambitul nebunului” – să-l numim, dintr-un impuls de moment, „gambitul emoțiilor nefiltrate” – am putea descoperi ce piese se află în spatele versurilor mele, fără să transformăm totul într-o partidă de psihanaliză forțată. Mă gândesc la un fel de „deschidere spaniolă” a sentimentelor, care să ne permită să ne concentrăm pe text și pe potențialele sale mutări literare, nu doar pe mecanismele de protecție. Dar, desigur, așa cum spuneți, textele mele vor vorbi de la sine, iar reacțiile critice se vor aduna în mod natural. Cine știe, poate la final reușim să câștigăm amândoi (chiar și în acea „remiză plictisitoare” pomenită cândva) / eu, depășind niște bariere despre care încă nu știu că există, iar dumneavoastră, descoperind că, uneori, și un „psiholog foarte bine pregătit” poate juca o partidă surprinzător de reală. Acum, dacă-mi îngăduiți, aș muta o ultimă piesă / aș lăsa nebunul la vedere, deschis către posibilitatea unei evoluții comune – un final de partidă în care nimeni nu e nevoit să facă blat, dar fiecare își poate îmbunătăți strategia. De acord? Poate chiar vom juca o a doua rundă după alte reguli, în care câștigă doar acela care reușește să se înțeleagă mai profund. Riscul e al meu, evident. Glumesc.

Dar, desigur, așa cum spuneți, textele mele vor vorbi de la sine, iar reacțiile critice se vor aduna în mod natural. Cine știe, poate la final reușim să câștigăm amândoi (chiar și în acea „remiză plictisitoare” pomenită cândva) / eu, depășind niște bariere despre care încă nu știu că există, iar dumneavoastră, descoperind că, uneori, și un „psiholog foarte bine pregătit” poate juca o partidă surprinzător de reală. Acum, dacă-mi îngăduiți, aș muta o ultimă piesă / aș lăsa nebunul la vedere, deschis către posibilitatea unei evoluții comune – un final de partidă în care nimeni nu e nevoit să facă blat, dar fiecare își poate îmbunătăți strategia. De acord? Poate chiar vom juca o a doua rundă după alte reguli, în care câștigă doar acela care reușește să se înțeleagă mai profund. Riscul e al meu, evident. Glumesc. Inca o data repet - respect efortul enorm pe care îl depuneți pe Agonia.

Domnule Caragea. Se vede că discuția capătă un caracter prea serios. Revin la... originea ei și vă răspund la "autoanaliza", comentariul de mai sus, într-o maniera "profundă":))) Îmi place cum mutați piesele pe „tabla” introspecției mele – îmi amintiți de un grand maestru orb care, într-o confruntare cu fiul meu la vârsta de 5 ani, l-a făcut zob, râzând de el la final: „Pe asta nu ai văzut-o, nu-i așa?”. Totuși, nu înțeleg rostul acestui pion mai timid, numit „autoanaliză”. În plus, e interesant că mă vedeți ca pe un psiholog experimentat în plin meci cu propriile mecanisme de apărare. Recunosc că, în timp ce fac rocada între emoție și rațiune, îmi trece prin minte un salt imprevizibil al… calului si simbolistica lui / în loc să îmi duc sufletul spre o introspecție severă, mă opresc și privesc tabloul așa cum e, sub formă de „...Q” – adică un joc între doi parteneri care pot colabora și fără a se suspecta reciproc de blocaje ascunse. Apropo, prefer piesele albe. Poate că, dacă am dezvolta puțin „gambitul nebunului” – să-l numim, dintr-un impuls de moment, „gambitul emoțiilor nefiltrate” – am putea descoperi ce "piese" se află în spatele versurilor mele, fără să transformăm totul într-o partidă de psihanaliză forțată. Mă gândesc la un fel de „deschidere spaniolă” a sentimentelor, care să ne permită să ne concentrăm pe text și pe potențialele sale mutări literare, nu doar pe mecanismele de protecție.

da, suna mai bine. Multumesc foarte mult. O zi faina

Heard melodies are sweet, but those unheard are sweeter / multumesc foarte mult, conteaza pentru mine.