Când lumina răsare pe o plajă în constelația lui Orfeu și miezul fragil al unei supernove își decodează echilibrul – pretextul care servește inconștient și multiplică, astfel, cauzalitatea externă...

Eu strâng din nisip umbrele noastre cum strângi un pulover vechi într‑o valiză minusculă, fără să știu dacă mâine schimbarea totală a astrului nopții va stârni urletul acela prelung / gâtul prea subțire al unei lebede prea timide. Tu taci, iar cuvintele mele cad neașteptat de ridicol, într‑o dedublare de sens, peste o lume de apariții bizare. Și mă doare – ca atunci când valul sărat sapă în țărm până îl roade de tot – mă doare că ascunzi fiecare moleculă de dorință sub un aer firesc, ca și cum am putea iubi fără să ne dezgolim niciodată nici trupul, nici inimile, nici cohortele acestea de păianjeni sentimentali ascunși pe atâtea culoare Dar știu că această plajă e alcătuită din poeme și vise, că și tu ai citit despre cum iluziile se topesc uneori în mâini, că și tu ai desenat contururi imaginare pe suprafața derutantă a unui acvariu, ascunzându‑te de ploaia care lovea acoperișurile cu furie în nopțile noastre prea puțin ambalate. Spuneai că vrei ceva nou, o scânteie de libertate, o lucire în schimbul nenumăratelor oglinzi; să visezi în imagini rogvaiv ori la un decembrie complicat, fără elanuri, fără această teribilă ofertă de dragoste și impulsuri mecanice. Dar uite‑mă prins, ca o sperietoare de paie, între o notă de jazz melancolică și amintirea unui drum pe care îl străbat acum anemone dresate – ca atunci când vrei să netezești o foaie subțire și îi rupi, fără să vrei, marginea, exact acolo unde pielea acestui pește‑balon transparent rămâne cea mai fragilă operă nesemnată. Nu vreau să te rănesc cu trecutul meu de cuvinte și versuri / atâtea zeci de cuțite. / Am iubit cândva o plantație de crini care mi‑a sfâșiat toate nopțile. Ce pot să fac? Inima mea s‑a dezvățat greu să mai creadă în gesturile îndrăgostiților contemporani și în florile atât de mov dintr‑o rafală de fluturi uitată. Spune și tu, e oare absurd să crezi că discuțiile noastre vor doar să ne dezbrace, pas cu pas, de toate straturile pe care le purtăm? Sau poate e singurul fel de a ne regăsi, împreună, când un val de aer polar ne izbește din nou ferestrele și totul pare să înghețe – mai puțin dorința noastră de a rămâne măcar o zi, o singură zi, în constelația Lyra.