pxl pxl pxl

I uneori, o amfibie locuiește în noi, mușcând din vârful lanțului trofic. pardoseala pulsează — epiderma tectonică a încă unui pas desprins dintr-o ploaie acidă; mestecăm mărul interzis în același tempo cu ping-ul routerului, alveola de maree internă. tu spui: detonarea a fost acum trei secunde. eu revin amniotic în fazele lunii. sunt milenii de atunci. II sub un clopot de lumină lichidă oglinda în care mă așteptam să-mi regăsesc cuvintele secționate de pixeli se îndepărtează ca un satelit dezertor, iar noi, cu vârfurile smulse de ploi, suntem prea atrași de forma nisipului. știi — iarba ne caută; înăuntrul ei, magma recită pe întuneric. trupurile, caligrafiate cu mușchi lichizi, se împrăștie în holograme târzii — fiecare cristal ascunde un strigăt abisal. tu devii arbore, eu — un drum pentru păsări de noapte; noi suntem glitch-ul prin care divinitatea își ajustează retina. III tic-tac-tic: un orologiu de insecte luminează cerul suspendat de dorințele noastre. detonarea continuă, implozie lentă de abstracte circumvoluțiuni și afecte orgasmice. amfibia se arcuiește peste oraș ca un pod cinematic; // cursorul clipei sângerează albastru pe peretele nordic // în timp ce un melc carnivor traduce alfabetul lunii în braille. salin, fără să atingem pământul, gravăm un sonet pe fereastra acestui început iluzoriu; lumina cade oblic, rezecând cartilaje de umbre — dovada că exilul e mult mai adânc sub pielea Pacificului.