fior

Îmi place să cred că poezia este o formă de cartografiere a invizibilului. Nu pentru a-l fixa, ci pentru a-l sugera. Un fel de hartă desenată pe o foaie umedă, în care liniile se estompează chiar în momentul în care vrei să le urmărești "sensul profetic". Fiorul, în sine, nu e un loc. Nu e o destinație. E ceva ce ni se întâmplă, ceva ce trăim, dar care nu poate fi reprodus la cerere. Uneori cred că e un zgomot alb al memoriei, alteori un reflex organic al întâmplării. Nu un concept, nu o etichetă, nu ceva ce poate fi pus între coperțile unei carti sau unei "partide de sah". De aceea, mă feresc de definiții și mă apropii mai degrabă de Keats decât de Blaga. Pentru că în „Ode to a Nightingale” nu există explicații, doar sunetul continuu al unei păsări nemuritoare care își cântă destinul, fără să ceară înțelesuri. „The voice I hear this passing night was heard / In ancient days by emperor and clown.” Îmi place ideea asta / că un sunet sau o emoție poate străbate secolele fără să-și piardă din autenticitate, fără să fie înghițită de noțiuni artificiale. Mi-ai spus că vezi fiorul ca o stare viscerală, un impuls autentic. Eu îl văd ca pe o fantomă, una care nu se lasă prinsă. Poate că e un portal, poate că e doar ecoul unui lucru care nu mai există. Știi, dacă bem amândoi un pahar de tequila, întotdeauna viermele rămâne la mine. Așa e și cu fiorul. Eu nu-l explic, nu-l ofer, nu-l codific. Îl trăiesc. Îl las să curgă. Îl las să dispară. Și poate că asta e frumusețea. Că nu trebuie să-l îngropăm în cuvinte, ci doar să-l recunoaștem atunci când ne trece prin piele, ca o rafală de vânt dintr-un loc necunoscut, o falenă îmbrățișând în noapte lumini arzătoare.