ioana negoescu

azi este duminică și oamenii nu mai mor. de fapt au început să ningă din prima clipă unii au tot felu de întrebări de pus dar așteaptă un semnal nu. tu nu îți permiți să devii strident

dacă ți-aș scrie acum ar ieși un poem de dragoste ar fi un text lung despre copaci aș spune cum alunecă zilele prin mine cum le compun oasele din oasele mele cum fac tot felu de calcule

ieri am vorbit despre tristețe râzând. nu vorbeam despre oameni. doar despre tristețe. ea părea frumoasă subtilă. aveam grijă să o descriem în cuvinte potrivite. lăsam pauze lungi între vorbe.

totul este la fel. nu pot să fug de lucruri. nici de cețuri. străzile din orașul acesta străin șerpuiesc încet ca niște râme cu nume ciudate frigul le taie răsuflarea oamenii par mici locomotive

au atârnat steaguri la poartă mici ștreanguri tricolore uzate zbătându-se sub palmele vântului aprig doi copii sparg întunericul cu strigătele lor de maidan. lumea se retrage în umbră cu un

nimic în plus. doar cuvintele ca niște ciocane imense zdrobind oasele timpului spărgând timpanele zilei nu aștept nimic. rămân aici cât vreau eu.

plec. ziua asta este un sloi de gheață. oamenii așteaptă cuminți la rând. nimeni nu e aici cu adevărat. șiruri întregi de trupuri. absenți. nu îmi voi aminti ziua aceasta. nu mă voi gândi la ea.

trăiesc fiecare clipă mai profund mai apăsat ca și cum aș vrea să țin minte pacea aceasta nu fac poze nu îmi notez. calc pe străzile tale din orașul tău în care am fost fericită cândva calc

M nu există. eu nu exist. a dispărut parisul și mansarda noastră. a dispărut normandia. ziua z a devenit un semn în palma unui copil născut în pace și mort în război. M nu există. e numele unei

m-am dezobișnuit de mult să număr pașii. parcă dintotdeauna aștept lifturile astea ruginite să mă urce în cer. ele întârzie mult. atât de mult încât uit că aștept. azi e sâmbătă și nu mi-e deloc

îmi aduc aminte totul lumea arde. sângele incinerat este al meu. tot sângele lumii pare al meu mă aștept să-mi treacă dar nu. nu trece deloc. durerea rămâne aici ca un lup argintiu acum

așa cum stăm noi acum îmbrățișați în duminica asta cețoasă așa cum mâine vom înnebuni în viteza lumii uitând toate lucrurile importante cum ar fi privirea ta când mă lași în aeroportul acela

era să mori. oamenii treceau prin tine ca niște săgeți. am văzut cum orbeai lumina se așezase în tine cu un fel de ciudă. eu nici nu eram acolo. făceam altceva. inventasem un joc treceam

habar n-ai cât de aiurită sunt. când sunt fericită sunt de-a dreptul tâmpită. nu-mi mai pasă de nimic. timpul se decalează spre tine și în fiecare secundă devii mai înalt. deja ai cerul pe umeri

să nu mai pierd nici o clipă să visez ca o nebună să nu las spații goale să plâng numai când toți oamenii dorm să uit să nu uit să-mi călăresc singurătatea ca pe

nu ți-am spus niciodată cât îmi era de frică. stăteam în fața ta zâmbind te încurajam. e bine. dar nu era bine nu era nicicum. mie îmi era teamă că o să mori sau că o să te închidă la

-fordul meu bătrân. -rugina. -câteva icnituri. -somnul de după. -lupta cu unele chestii cotidiene -mersul. alte chestii. mersul -câțiva ani în plus sau în minus -lucruri care tot trec.

ce să-ți spun. 15 este un număr divizibil cu 3 și cu 5. îmi place. despre mine nu știu. dacă ar ploua ți-aș spune: plouă. dar nu. nu pot să-ți spun mare lucru despre mine acum. totuși am făcut

a găsi un nume pentru orice. uite un lucru practic chiar și această îndeletnicire a mea de a trăi și a muri în același timp ca și cum aș croșeta viața unu pe față unu pe dos ar putea să fie

azi m-am privit în oglindă doar ca să verific. șarpele plecase cu viața lui târâtoare eu eram undeva acolo. oglinda nu mă găsea dar eram.

hai să rămânem așa în ipostazele noastre călătoare tu fără bagaje fără griji fără nimic în urma noastră dragostea ca un dragon obosit care așteaptă să vină trenul metroul orice dragostea