ioana negoescu

Foarte interesant mi se pare acest text care recompune esența sinelui. Un poem cu o dinamică filozofică, suprinzător creată prin expunerea unor ”densități” diferite.
M-a pus pe gânduri în mod plăcut. Să ne citim cu bine.

Surprinzător cum poemul m-a prins de la început, deși primul vers ” e o zi tristă” pare de o simplitate riscantă. Și tocmai asta mă atrage și mă impactează. Simplitatea urmată de o complexiate perceptuală, măiestria cu care sunt implicate toate simțurile reușește din plin să transmită starea. Ultima strofă e un poem în sine, poate să reziste și fără restul poeziei, dar a devenit un final superb ce respectă circularitatea poemului, ziua tristă/clovn concediat, în același timp ducând ideea lumii/ vieții care se întâmplă în afara ta, dincolo de draperiile trase, dincolo, unde circul lumii continuă orice ar fi.
Superbe versurile: ”cimitirul e un burete/ care absoarbe tot/ și nimic nu se pierde”

Felicitări! Este poemul meu de azi.

Dragii mei, nu am mai intrat de mult pe acest site, dar acum simțeam nevoia de poezia ce se întâmplă aici. Acest atelier m-a ajutat enorm în viață și mă bucur că vă regăsesc. Cărțile unora dintre voi sunt în biblioteca mea și poate volumele mele au ajuns la voi, dar asta e mai puțin important. Important este că suntem aici și ne citim cu bucurie. Mereu am avut percepția că aici se petrece un miraculos dans al sufletelor.

Scuze că am bătut câmpii, dar se vede că mi-a fost dor. Claudiu Tosa, mulțumesc mult. Ai dreptate, voi schimba acolo cu ”de sticlă”. Mă bucur că ești aici.

Gabriel Mihăila, mă bucr că-ți trezesc amintiri, chiar dacă acestea sunt gri :). Mulțumesc!

George Pașa, este extraordinar cât de acurat ai perceput textul meu de aici. Și da, trimiterea la Iona lui Sorescu a atins o coardă foarte sensibilă în ceea ce mă privește. Nu am cuvinte să-ți mulțumesc. Mulțumesc!

Emil Pal, tu m-ai ținut în viață cu poemele tale într-o perioadă foarte grea, care nu a trecut încă, dar uite acest text s-a născut. Și e bine, chiar dacă știm cu toții, totul se naște din durere. Mulțumesc Emil, pentru tot!

Emilian Lican, mă bucur mult că ai trecut pe la mine. Mulțumesc. Ne citim.

Da, textul este unul dintr-o serie care se intitulează "azi" de aceea l-am încadrat la personale. Mulțumesc mult pentru citire.

Din nou am avut revelația citirii unui text excepțional sub semnătura EVP. Și din nou am fost copleșită. Primele versuri, care mi-au explodat în față prin limbajul direct, chiar trivial, au avut menirea să introducă, pe bună dreptate, într-un mod aproape șocant, această realitate.
Textul este puternic, cu poeme distincte, constituindu-se într-o confesiune dureroasă, așa cum ne-a obișnuit Emilian. E stilul inconfundabil al poetului care continua să ne imerseze în starea de grație a metaforei rupând ritmul teribil al realității despre care tocmai am vorbit. Nimic nu lâncezește în text, totul se relevă cu o uimitoare claritate, atingând epicul doar cât să aducă toate ingredientele unui contrast perfect. Aplaud această maiestrie și aici:

”au amorțit păcănelele rând pe rând
ca un murmur ventricular
lumină difuză ca apa gălbuie în care
alcoolicii în recuperare numără
boabe de mazăre și zile de abstinență
undeva între stern și răsaduri de valeriană
copilul umbră cântă misa încoronării
e beat
3,8 la mie în sânge
copilul lumină - a câta oară -
îl primenește și-l cară pe brațe”

Sau după cum spuneam, revelatoare versuri, care m-au pus pe gânduri:

”ești doar un organism gazdă pentru o formă superioară de existență care nu poate trăi decât în simbioză cu tine
a fi locuit sau doar locuibil e o chestiune de viață și moarte”

precum și:

”sunt zile în care mă închipui un pui de Nietzsche și-mi spun că a sta cu mine
e ca și cum m-aș holba în abis și abisul se holbează la mine dar îmi dau prietenește un bobârnac de unde atâta orgoliu să mă cred noțiune abstractă sunt un mulaj pulsatil
pe care cei ce nu mai sunt învață să fie”

”neuroetică” este de fapt o scrisoare către tată, o etapă din terapie după cum am înțeles eu, care m-a scos din ritmul poemului reprezentând intermezzo-ul cel mai dureros din acest text, fără trivialități, fără dramă,de data eacasta, dar cu un soi de supușenie, o împăcare cu neîmpăcarea, o iertare a neiertării care m-a impactat în contextul creat.

Am spus dintotdeauna că tot ceea ce atinge Emil se transormă în poezie. Este un blestem poate. Un minunat blestem, care crează aceste poeme puternice și foarte autentice.

Felicitări, Emil!

Mă bucur mult de vizită, Ioan Mircea Popovici. Mulțumesc pentru apreciere! Să ne citim cu bucurie.

Mulțumesc mult, Ștefan Petrea! Să ne citim cu bucurie.

Emil, nu mi-e prea clar care e măsura absențelor din noi, dar mă bucură PREZENȚA ta aici. știu că va fi ziua ta în această toamnă:)

Andu, cred că iarăși ai dreptate...ce să-i faci? și eu cred că undeva ceva nu e la locul lui...sau poate că nu știu eu care e locul? poate e vorba de un timp special, de absentul continuu sau așa ceva. te mai aștept.

Victor, mă bucură trecerea ta. te mai aștept pe la mine.

Ți-am citit mai multe poeme; sunt superbe! Nu știu de ce nu sunt recomandate. M-am oprit aici ca să-ți spun; mă duc să mai citesc.

\"ÎNȚELEEPTUL LA ORA DE CEAI\"
de Matei Vișniec


\"Înțeleptul privea adînc
de-a lungul linguriței argintii
de-a dreptul în cana de ceai

ce se vede acolo, striga mulțimea
adunată în fața ferestrei
liniște, striga înțeleptul
văd un punct lucitor, o încăpere discretă
în care locuiește materia, acum
o văd toată, în întregime

trecătorii se urcau pe fereastră se rostogoleau
în camera udă și întunecată se urcau
pe înaltul pereților și se rostogoleau
în cana de ceai se aruncau în lichidul gălbui se
înecau acolo, bolborosind agitîndu-și
mîinile subțiri

înțeleptul privea nemișcat în adîncul
cănii de ceai își umezea ochii
și striga spre strada pustie :
chiar acum
se vede sîngele lucitor al materie
cum se ridică la suprafață.\"

Un superb poem despre o decizie. A trăi sub amenițarea vieții sau a muri fără a simți vreodată durerea. Un poem despre o mare crispare. Foarte precis ai conturat starea de îngrijorare dorința de a proteja anulând în cele din urmă.

\"Ți-am retras chipul
din cuvintele mele prea mici...
Am luat pensula crezând că sunt artist
și te-am dezgolit tenebros de lacrimi,
de gesturi inutile și prea scurte.
Te-am luat în brate și te-am pus la lumină.
Am crezut ca sângerezi când te-am privit,
dar am luat tot suflul din tine
și nu te-am mai lăsat să suferi.
Te-am pus deasupra râurilor,
deasupra bucuriilor
deasupra.
Te-am pus sub cer, sub coastele mele,
Sub pământ.
Sub tot.\"

Foarte frumoasă expunerea finală a potențialelor „pericole”

\"și te-am lăsat liber în stradă
pe lângă mașini și tramvaie
pe lângă parcuri înmuiate-n primăvară\"

și în special a elementului timp în corelație cu nemurirea spirituală într-o permanență care anulează micile întâmplări ale sufletului:
\"Mă cruț sălbatic de nostalgie
Sufletul mi-e mai ciudat
Îmbrățișându-ți
Profunditatea nudă
până la nemurirea ideilor subțire pe targă
.........
\"pe langă timpul ce se scurge
nemuritor pe-aceeași targă.\"

Un poem care nu obosește, ci își conduce în modul cel mai firesc cititorul printr-o stare de o mare complexitate descrisă cu o elegantă simplitate.
Felicitari!

Mulțumesc mult, Dorina! Am văzut abia acum lumina pe care ai aprins-o aici.

Da, sunt lucruri despre care nu se poate vorbi. Când moare un poet, mai ales unul atât de tânăr ca Adrian Diniș, simt mereu că e greu de suportat pierderea iremediabilă a ceea ce ar mai fi putut crea.

Mă bucură mult această scurtă, dar frumoasă și foarte binevenită informare asupra celui de-al patrulea roman al lui Cătălin Pavel, ”Chihlimbar”, care reușește să demonstreze cu surprinzătoare acuratețe, că autorul se desfășoară cu aceeași virtuozitate atât în poezie cât și în proza. Cătălin Pavel a avut foarte multe de spus în literatură în ultimii ani, a debutat cu forță uimind cu ”Aproape a șaptea parte din lume” (acel „aproape” mi se pare foarte important în titlu), apoi și-a menținut stilul inconfundabil, dar a schimbat mult structura, construcția și tonul prozelor următoare, la fel de reușite, ajungând să demonstreze o neasemuită maiestrie în romanul ”Chihlimbar”, unde proza capătă toate gradele de libertate ale unui poem, se desfășoară pe structura unor povestiri metaforice, ludice extrem de bine conduse. În acest ultim roman, Cătălin Pavel pare că își permite practic orice, amestecând lumile și timpul în cel mai minunat mod.

Ce să mai spun? DE citit!

Mulțumesc mult, Paul! Exact despre asta e vorba, despre percepțiile mele și muzica lor.

Mulțumesc mult pentru citire, Cristina.

Dragii mei, mă bucur foarte mult că ați avut răbdarea să parcurgeți acest text al meu, una dintre puținele încercări în proză. Mă simt mai confortabil în poezie, dar am un curaj nebun și m-am apucat să scriu un volum de proză care se va numi ”Ciocolata cu rom”. Vom vedea ce iese. Deocamdată vă mulțumesc din suflet pentru citire și aprecieri.

Dragii mei, vă mulțumesc mult pentru citire și aprecieri. Părerile voastre sunt foarte importante pentru mine.

Noemi, ai surprins perfect mesajul, chiar dacă eu credeam că l-am camuflat bine. Mulțumesc.

da, e momentul acela în care te lași înghițit de ceață, o lași în tine din oboseală și lehamite. nici măcar nu o mai percepi năpădindu-te cu trupul ei umed. e o intimitate ciudată, oarbă. ceața e fiecare zi.