Poezie
Am crezut ca sunt artist
1 min lectură·
Mediu
Þi-am retras chipul
din cuvintele mele prea mici...
Am luat pensula crezând că sunt artist
și te-am dezgolit tenebros de lacrimi,
de gesturi inutile și prea scurte.
Te-am luat în brate și te-am pus la lumină.
Am crezut ca sângerezi când te-am privit,
dar am luat tot suflul din tine
și nu te-am mai lăsat să suferi.
Te-am pus deasupra râurilor,
deasupra bucuriilor
deasupra.
Te-am pus sub cer, sub coastele mele,
Sub pământ.
Sub tot.
În fiecare serial te-am scos erou și
am crezut că în sfârșit trăiești fără să suferi
Dar am uitat că om înseamnă a simți
Și suferința și plăcere
Și nu știu ce poate fi mai bine
A suferi simțind
ori a muri fără să simți
Și de aceea
cred că lumea e prea mică
Și de aceea
m-am ascuns
Departe de dumnezei care nu simt.
Departe de tot ce nu ești tu.
Astfel
Mă cruț sălbatic de nostalgie
Sufletul mi-e mai ciudat
Îmbrățișându-ți
Profunditatea nudă
până la nemurirea ideilor subțire pe targă
și te-am lăsat liber în stradă
pe lângă mașini și tramvaie
pe lângă parcuri înmuiate-n primăvară
pe langă timpul ce se scurge
nemuritor pe-aceeași targă.
024.604
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ioana Camelia Sîrbu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 192
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 39
- Actualizat
Cum sa citezi
Ioana Camelia Sîrbu. “Am crezut ca sunt artist.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ioana-camelia-sirbu/poezie/119654/am-crezut-ca-sunt-artistComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
ISmultumesc...
exista mitul acela grec antic in care sculptorul da viata unei statui prin iubirea sa, de fapt nu el ci zeii. De aici m-am gandit ca el ar putea imortaliza tot intr-o stauie un om voi, dar daca ar face aceasta, fiinta atat de indragita n-ar mai putea simti iubirea, chair daca ar dori sa o crute de suferinta, el nu e zeu care sa poata face asta...De aceea am ales la sfarsit simtirea bruta cu negru si galben, tot, timpul va putea decide cat negru si cat galben sa puna pe targa...cata speranta subtire poate sa puna in profunditate, in idee.
exista mitul acela grec antic in care sculptorul da viata unei statui prin iubirea sa, de fapt nu el ci zeii. De aici m-am gandit ca el ar putea imortaliza tot intr-o stauie un om voi, dar daca ar face aceasta, fiinta atat de indragita n-ar mai putea simti iubirea, chair daca ar dori sa o crute de suferinta, el nu e zeu care sa poata face asta...De aceea am ales la sfarsit simtirea bruta cu negru si galben, tot, timpul va putea decide cat negru si cat galben sa puna pe targa...cata speranta subtire poate sa puna in profunditate, in idee.
0
\"Ți-am retras chipul
din cuvintele mele prea mici...
Am luat pensula crezând că sunt artist
și te-am dezgolit tenebros de lacrimi,
de gesturi inutile și prea scurte.
Te-am luat în brate și te-am pus la lumină.
Am crezut ca sângerezi când te-am privit,
dar am luat tot suflul din tine
și nu te-am mai lăsat să suferi.
Te-am pus deasupra râurilor,
deasupra bucuriilor
deasupra.
Te-am pus sub cer, sub coastele mele,
Sub pământ.
Sub tot.\"
Foarte frumoasă expunerea finală a potențialelor „pericole”
\"și te-am lăsat liber în stradă
pe lângă mașini și tramvaie
pe lângă parcuri înmuiate-n primăvară\"
și în special a elementului timp în corelație cu nemurirea spirituală într-o permanență care anulează micile întâmplări ale sufletului:
\"Mă cruț sălbatic de nostalgie
Sufletul mi-e mai ciudat
Îmbrățișându-ți
Profunditatea nudă
până la nemurirea ideilor subțire pe targă
.........
\"pe langă timpul ce se scurge
nemuritor pe-aceeași targă.\"
Un poem care nu obosește, ci își conduce în modul cel mai firesc cititorul printr-o stare de o mare complexitate descrisă cu o elegantă simplitate.
Felicitari!