ioana negoescu

nu știu cum să trec mai departe. nu știu cum să ascult știrea cu avionul prăbușit în apuseni. privesc ore întregi chipul fetei care s-a stins la numai 23 de ani. îmi amintesc toate fețele pacienților

ai avut dreptate. este exact cum ai spus lumea e o dioramă o mare dioramă undeva într-un muzeu. oriunde. și diorama e foarte mare. are de toate, câmpii, munți și un fel de bol cu apă acolo, care

felul în care o iei puțin înainte doar ca să te urmez gândul că știi unde mergem și că mie nu-mi pasă câinele vagabond care m-a privit în ochi ca un câine pe un alt câine un fel de mirare

nu știu ce să fac cu miezul meu. îl smulg el crește la loc mă sfâșie cu incisivii tăi e ca un câine ce crește în mine un câine cu numele tău adorat azi încerc să respir. trag aer în piept.

mă tem ca un câine. tot ce strig cu vocea mea răgușită se transformă în lătrat mă auzi tu și tu și tu dar nimeni nu înțelege nimic. cauza morții e scrisă cu litere ciudate pe un perete de la

habar nu am ce înseamnă dragostea. poate e atingerea asta a ta despre care nu știi nimic sau felul în care desfaci tu ciocolata din staniolul strălucitor felul în care îmi spui să rămân încă o clipă

sunt pe urmele timpului meu ca un ogar ce hăituiește vânatul. oamenii dorm. mâine e sărbătoare. nimeni nu-și aduce aminte să moară. M îmi strigă ceva. cred că-mi strigă liniștea. o prind repede

eu sunt atât de simplă țin în brațe toți copiii lumii îi alăptez până mor am doar o clipă să te întâlnesc o singură clipă după care stăpânii zilelor mă vor striga ca pe o sclavă sunt atât

măcar de n-ar fi teama aceasta de a nu te transcrie de a nu te atinge ca să nu sângerezi acum locuiesc într-un oraș de cretă desenat pe asfaltul fierbinte un oraș ucis de metronomul unui

aș vrea să-ți pot spune că nu m-am gândit deloc la tine. că au existat clipe sălbatice în care bărbați de ceață mi-au consumat teama. aș vrea să am dovada inexistenței tale. plecarea nu mai înseamnă

mă gândesc că mănânci amandine.foarte des mă gândesc la mâinile tale. câinele galben stă la soare. să vezi cum stă pe o parte. ca un om. îmi beau cafeaua. amară. mă gândesc că e sâmbătă și tu

povestea asta începe cu tine. e despre vocea ta. despre un timp în care am oprit tot metabolismul planetei ca să te ascult. există ceva atât de senzual în ascultarea mea. mă împreunez cu timpul

am adormit pândind respirația ta aspră. umărul tău arămiu între coapsele mele. mă strâng în jurul tău. numai în jurul tău. acasă e o clipă. e secunda asta despre care bănuim că

șteptarea aceasta are o viață a ei. nimic nu depinde de mine îmi dresez mintea ca pe un câine o pun să șadă. o pun să latre la trecători la străini o pun să muște din carnea mea

ce să-ți spun despre lighioana aceasta așteaptă să-mi sară la suflet o las să pătrundă încet ca într-un vis. ei nu-i e teamă de mine îmi linge lacrimile răcnește în locul meu. are mereu toți

am întrebat. nimeni nu știe nimic. câțiva străini cântau la pian tu m-ai visat așa că pot să-ți spun carnea ta miroase a lup îmi amintesc că așezam focuri în tine îți beam

nu am pierdut nimic. tu te-ai transformat într-o tăcere oarecare în curte au plantat panseluțe. nu are niciun rost să-ți mai spun că nu mă pot bucura. ele îmi amintesc de moarte. o moarte mică și

aș fi avut nevoie de manualul acela despre cum să aștepți așteptarea sub toate timpurile așteptarea în loc de orice și așteptarea pe viață îmi trebuiau instrucțiuni clare să fie consemnat undeva

dacă ești lumea începe să te aștepte. așa suntem făcuți. să ne așteptăm unii pe alții adică eu pe tine. între timp se compun cântece, adevărate simfonii avem noroc cu muzica altfel surzenia

ceva esențial s-a anulat nu-mi mai pasă mi-a rămas acest cântec care naște alt cântec eu tac aici în orașul meu oarecare avortându-ți numele în semn de libertate

între noi liniștea strălucește puțin e aproape ca și cum rămași fără trupuri ne-am iubi ca două aurore boreale dansând peste lume în ultima noapte eterna noapte de dragoste sau poate am fi

pasărea asta zboară prea jos aproape de noi fără teamă aș vrea o inimă din gips-carton seara lucrurile se anulează un întuneric îl spală pe celălalt suntem vii atât cât ține cântecul dar

am numărat până la infinit. nu s-a întâmplat nimic nimeni nu vorbește despre M. nimeni nu așteaptă pe nimeni. aici e iarnă. au bătut fereastra în cuie. de data asta știu că durerea trece. vin

habar nu am cine ești. azi mă gândeam să-ți vorbesc cu vocea mea de pământ. să-ți spun uite cum oamenii ne lasă în urmă. noi ne iubim liniștiți ca și cum am avea tot timpul deși avem doar