Maria Prochipiuc

gândurile mele sunt atât de încâlcite încât toate cărările nu reușesc să mă scoată la liman clepsidra le cerne se albesc ca noapte Învierii mi-i dor de răni mi-i dor să te pot ști

flori cuvinte și un timp pierdut puzderia de stele se revarsă ca o apă tulbure suflet îmbălsămat cu flori de cireș te caut prin frunzișul acoperit de stropii triști nimeni nicăieri doar o

de câte ori încerc să-ți înțeleg absența amintirile fac zid către tine toamna se așterne ca o moarte prelungă ciorile se învârt în cerc a ploaie istovite cuvintele nu-și mai găsesc

oamenii se duc cănd se duc spre țări ce primăvara poartă acolo unde ploaia se așează în potir de floare sorbind miresme de culoare acolo unde lumea este bună și via se coace în butoaie

viața își agață în fiecare seară zdrențele de umbrele ce dispar spre carul mare nici suferința fizică nu mai dezamăgește ziua în fiecare noapte plec în căutarea ta îmi ascund regretul sub

cei de dincolo își regăsesc liniștea în noi ne mângâie singurătatea năpădind cu lacrimi în fiecare sâmbătă boabele de grâu întru veșnică pomenire unii și-au găsit liniștea în pântecele

norii scutură coamele de promoroacă totul pare un pustiu fără capăt stelele cad dezmembrând carul mare doar oiștea stă sprijinită de răsărit sfinții fac numărătoarea inversă ochii se pierd

fac din fiecare zi rotocoale spre niciunde dimineața decolează din inima mea speranța nu mai merg la teatru nici la spărgătorul de nuci nu mai cometez cărți nu mai iubesc iarna anotimpurile

gândurile se petrec în fiecare noapte așa cum sufletul își caută singurătatea printre visele aproape visate poemele sufocate de frunzele putrezite nu-și mai găsesc cuvintele nu mai pot fi

cel petrecut de vreme în necredința sa sacrificiul purificării așteaptă brațele slăbănogite primesc pentru veșnicie izvorul curăției și sfințeniei întru smerenia legii harul

Numele acestei zile poartă diferite forme: culoarea mării întruchipând privirea peste arșița acestei veri, sensibilitatea unora ascunsă dincolo de cuvinte interiorizând gesturile, mimând

să ne convertim emoțiile chiar dacă vom fi prigoniți sălbăticia ca un dușman nevrednic va înfige ura așteptării către noapte din ghemul vieții fecioarele își țes cămăși de borangic din când în

e atâta iubire încât stângăciile își uită mâinile peste rodiile date în pârg nu nu te roagă nimeni să muști din mărul Evei e doar o părere imaginația ca un delir te desparte în fiecare

ridica-voi ochii mei întru slava înălțării Tale ca într-o rugăciune ghenunchii se înfrățesc cu lespedea peste care împărăteasa Elena a înălțat Eleona măslinii și-au ridicat ramurile primind

liniștea se răcește o simt înfiorându-mi pielea tăcere doar tăcere gândurile cad peste lespedea întunecată de vreme sufletul ca o întindere de ape peste somnul prelung de dincolo vom rătăci în

ochii tăi vor prinde noaptea în brațe și vor șopti mi-e dor de căldura mâinilor tale palmele mele îți vor mângâia inima cu atingerea buzelor ești cel pe care-l strig din limpede

ți-aș spune da dar stai pe gânduri și tainic asfințitul îl frămânți în visuri și nu mai vrei să porți în alte maluri zborul mi-ai spune nu dar ochii tăi ca vulturul în suflet mi se-avântă

Imi este dor nu de tine suferință chiar daca nu sunt ucigaș ți-aș țintui inima și te-aș spânzura pe cruce să atârni în bătaia vântului și-a gerului să te batjocorească trecătorii lovindu-te peste

am zidit un vers spre eterna lumină că tu ești și eu voi fi dincolo de cuvinte motiv de iubire voi purta în suflet cerul ca un copil ce mângâie sânul

Florile trupului tău îmi vor așerne covor peste care îmi voi pleca genunchii toate drumurile le voi face ghem sub aripile vântului așteaptă-mă dincolo de anotimpuri să culegem împreună argintul

nu pot să tac când știu ce dulce e Cuvântul când cel vechi de zile nedorind nimic în brațele slăbănogite de reverie și tăcere se-așează ca un miel nevinovat să strângă doar în el durerea

mă mir cum anotimpurile trec prin mine cuvinte mâna mă-ndeamnă să trag cerurile spre apusuri îmi scapă esența mișcării e felul meu de a înțelege alergarea licuricilor prin univers uit

diminețile ne poartă anii prin lumină și întuneric arderile și-au găsit trecutul spânzurat de lună nimic nu s-a schimbat de atunci doar relele le-am învins adunând rid după rid în despletirea