Irina Sandu

abulic sângele înaintează peste genunchii mei scriptici vaginul putrezește doar în versuri de unică folosință cu degetele pătate de cerneală îmi desenez pe corp mii de vertebre frigiditatea

omizi rotind pe frunte creierul e unul vegetal la capătul meu nu e decât o cruce dorm pe ea ca pe sticlă iar ochii mi s-au ciobit prin ei nu văd decât carne ecoul vânăt al sângelui împrăștiat

Dumnezeu își taie venele în fiecare zi nimic dureros azi am râs împreună o oră întreagă îi spun că a venit timpul să-mi vomit lacrimile Dumnezeu își ține degetele băgate pe gâtul meu

lângă pământul drept pământul stâng ochiul drept urechea stângă un tunel săpat la mare adâncime de șobolani furioși am stat cu ei în cușcă ne-am învârtit până n-am mai știut de noi am văzut

ochii îmi ard până la rădăcina pleoapelor acum obosesc parcă mai repede nu mai știu să mă plimb pe străzi mă târăsc pe lângă ziduri nu știu de unde vine și unde se duce întunericul mă țin după

șchiopătează cuvintele și orbite schiloade dănțuiesc epileptic iar gurile fumegând ne învârtim prin aer cu timpanele sparte e palid și sângele fluidul impertinent zbătându-se fictiv prin

noaptea mă scuipă în față îi e greață de mine iar eu stau pe marginea patului înghițind somnifere cu gust de metal ruginit mă agăț cu unghiile de tapetul cu gratii în câțiva ani am să

stau ziduri spânzurate de lună clătinându-se deasupră-mi cunună cuvintele-mi de humă duios se sfărâmă mă simt un clopot crescut în perete alene cu ipsos ce-mi curge rătăcitor prin

indeciși în așternuturile toamnei noi ne rotim pe călcâie de sticlă în așternuturile toamnei teama se sparge cu foșnet de frunze moarte în noi

cadavre și măști în culise la ceasul mărturiilor false anunț luciditatea se servește zilnic între orele 8 si 9 nefiresc sensul acestei despărțiri visător rescriu un monolog al

aproape că mi-e teamă să tac aproape că mi-e teamă să nu îmbătrânesc în tot acest timp acum când dimineața pare cu o secundă mai scurtă cum stau ghemuită într-un colț al răsăritului doar

e doar o mască a indiferenței plină de semnificații abstracte. mai apoi decepția unei pânde inutile... ce fel de înțelepciune mai e și asta? aici se vânează singurătăți.

oameni diformi, ce râd zgomotos, arătându-și strălucitori dinții cu care și-au mușcat din carne. dintr-o placentă universală întunericul ingurgitează. oameni diformi, dar cu vene

exaltare de gând descompus gândul, cu epiderma sfâșiată, desprinsă de pe membre, încântat de propria-i indecență nepăsare gândul - împușcat în cap. am putea să aflăm dacă s-a

nemilos întunericul. iluziile sunt străvezii. umbra păpușii de cârpă. ochii. păpușa zâmbește. are un design fericit. lumina se depărtează de ea însăși. deja compromisă.

Robert Coravu (nirolf) și Irina Sandu (Idealia) când gândurile se prăbușesc în spațiile dintre cuvinte, perpendicular, lăsând în urma lor

îmi injectez în vene o nouă doză de lașitate. n-am eu norocul să mor de insuficiență sentimentală. acum, cred că mi-am câștigat dreptul de a umbla cu pupilele dilatate izbindu-mă de toți

nu prea știu despre ce ai vrea să-ți vorbesc întâi sau știu dar acum nu mai am timp pentru așa ceva și totuși într-un anume fel parcă simt că deja am vorbit ...sau nu?

îmi privesc mâinile izolate de trup în jocul de-a nemișcarea degetele mele căutându-și sensul zbătându-se însângerate pe hârtie după fiecare crimă săvârșită, mâinile mele murdare de toate

e adevărat că ecuațiile vieții au devenit tot mai dificile atunci când tinzi fără să vrei spre infinit statutul de ipotenuză așezată la limitele catetelor precise mă obligă să privesc