abulic sângele înaintează
peste genunchii mei scriptici
vaginul putrezește doar în versuri
de unică folosință
cu degetele pătate de cerneală
îmi desenez pe corp mii de vertebre
frigiditatea
omizi rotind pe frunte
creierul e unul vegetal
la capătul meu nu e decât o cruce
dorm pe ea ca pe sticlă
iar ochii mi s-au ciobit
prin ei nu văd decât carne
ecoul vânăt al sângelui
împrăștiat
Dumnezeu își taie venele în fiecare zi
nimic dureros
azi am râs împreună o oră întreagă
îi spun că a venit timpul
să-mi vomit lacrimile
Dumnezeu își ține degetele
băgate pe gâtul meu
lângă pământul drept pământul stâng
ochiul drept urechea stângă
un tunel săpat la mare adâncime
de șobolani furioși
am stat cu ei în cușcă
ne-am învârtit
până n-am mai știut de noi
am văzut
ochii îmi ard până la rădăcina pleoapelor
acum obosesc parcă mai repede
nu mai știu să mă plimb pe străzi
mă târăsc pe lângă ziduri
nu știu de unde vine și unde se duce întunericul
mă țin după
șchiopătează cuvintele
și orbite schiloade
dănțuiesc epileptic
iar gurile fumegând
ne învârtim prin aer
cu timpanele sparte
e palid și sângele
fluidul impertinent
zbătându-se fictiv
prin
noaptea mă scuipă în față
îi e greață de mine
iar eu stau pe marginea patului
înghițind somnifere
cu gust de metal ruginit
mă agăț cu unghiile
de tapetul cu gratii
în câțiva ani am să
stau ziduri
spânzurate de lună
clătinându-se
deasupră-mi cunună
cuvintele-mi de humă
duios se sfărâmă
mă simt un clopot
crescut în perete alene
cu ipsos ce-mi curge
rătăcitor prin
cadavre și măști în culise
la ceasul mărturiilor false
anunț
luciditatea se servește zilnic
între orele 8 si 9
nefiresc sensul acestei despărțiri
visător
rescriu un monolog al
aproape că mi-e teamă să tac
aproape că mi-e teamă să nu îmbătrânesc
în tot acest timp
acum când dimineața
pare cu o secundă mai scurtă
cum stau ghemuită într-un colț al răsăritului
doar
e doar o mască a indiferenței
plină de semnificații abstracte.
mai apoi decepția unei pânde inutile...
ce fel de înțelepciune mai e și asta?
aici se vânează singurătăți.
oameni diformi,
ce râd zgomotos,
arătându-și strălucitori dinții
cu care și-au mușcat din carne.
dintr-o placentă universală
întunericul ingurgitează.
oameni diformi,
dar cu vene
exaltare de gând descompus
gândul, cu epiderma sfâșiată,
desprinsă de pe membre,
încântat de propria-i indecență
nepăsare
gândul - împușcat în cap.
am putea să aflăm dacă s-a
nemilos întunericul. iluziile sunt străvezii.
umbra păpușii de cârpă. ochii.
păpușa zâmbește. are un design fericit.
lumina se depărtează de ea însăși.
deja compromisă.
îmi injectez în vene o nouă doză de lașitate.
n-am eu norocul să mor de insuficiență sentimentală.
acum, cred că mi-am câștigat dreptul
de a umbla cu pupilele dilatate
izbindu-mă de toți
murdară de toate pasiunile disperării,
insomniacă amuțind pietrificată,
cu urmele sângerânde ale inocenței,
amorțite, prinse subtil de retină,
fără a mai privi moartea în față,
retrasă, doar
nu prea știu
despre ce ai vrea să-ți vorbesc întâi
sau știu
dar acum nu mai am timp
pentru așa ceva
și totuși
într-un anume fel
parcă simt că deja am vorbit
...sau nu?
îmi privesc mâinile izolate de trup
în jocul de-a nemișcarea
degetele mele căutându-și sensul
zbătându-se însângerate pe hârtie
după fiecare crimă săvârșită,
mâinile mele murdare de toate
e adevărat că ecuațiile vieții
au devenit tot mai dificile
atunci când tinzi
fără să vrei spre infinit
statutul de ipotenuză așezată
la limitele catetelor precise
mă obligă să privesc