Giuseppe Ungaretti

In nessuna parte di terra mi posso accasare A ogni nuovo clima che incontro mi trovo languente che una volta gi? gli ero

Di queste case non è rimasto che qualche brandello di muro Di tanti che mi corrispondevano non è rimasto neppure tanto Ma nel

La linea vaporosa muore al lontano cerchio del cielo Picchi di tacchi picchi di mani e il clarino ghirigori striduli e il mare ?

Bosco Cappuccio ha un declivio di velluto verde come una dolce poltrona Appisolarmi l? solo in un caff? remoto con una luce fievole

Assisto la notte violentata L’aria ? crivellata come una trina dalle schioppettate degli uomini ritratti nelle trincee come le lumache nel

Non ho voglia di tuffarmi in un gomitolo di strade Ho tanta stanchezza sulle spalle Lasciatemi così come una cosa posata in un angolo e

Sunt un poet un strigăt unanim un cheag dospind de visuri Sunt un fruct din mii de-altoiuri felurite pîrguit într-o seră Dar poporul tău e

Eterno Tra un fiore colto e l\'altro donato l\'inesprimibile nulla Etern Între o floare culeasă și o alta dăruită inexprimabilul

Si chiamava Moammed Sceab Discendente di emiri di nomadi suicida perch? non aveva pi? patria Am? la Francia e mut? nome Fu Marcel ma non

Să mori aidoma ciocârliilor însetate deasupra mirajului Ori aidoma pitpalacului trecătorului de mare până în tufele de mai aproape fiindcă

In agguato in questa budella di macerie ore e ore ho strascicato la mia carcassa usata dal fango come una suola di spinalba Ungaretti uomo

O noapte-ntreagă aruncat lângă un tovarăș măcelărit cu gura lui scrâșnită întoarsă către luna plină cu mâinile lui umflate pătrunzând în

Ca această piatră de la S.Michele atât de rece atât de rugoasă atât de uscată atât de refractară atât de total lipsită de suflet Ca

Balustradă de briză să-mi reazim astă-seară melancolia 22 mai 1916

Mă iluminez de nemărginire Santa Maria la Longa 26 ianuarie 1917

sans maison sans famille sans famille sans amours sans amis sans souvenirs sans espoir que vient-il faire ici

În nici o parte a lumii nu mă pot așeza În orice nou climat mă simt lâncezind pentru că o dată cândva i-am fost obișnuit Și mereu

Dacă tu fratele meu mi-ai reveni întru întâmpinare viu cu mâna întinsă, înc-aș putea, din nou într-un elan al uitării, să strâng, Frate, o

1 Sunt un om rănit. Și aș vrea să plec Și în sfârșit să ajung, Pietate,acolo unde se ascultă Omul care e singur cu sine. Nu mai am decât

S-a ascuns ceața singuratecă a palmierilor și luna nesfârșită deasupra sterpelor nopți Noaptea cea mai întunecată lugubră broască

După atâta timp surpriza unei dragoste Credeam că-o risipisem prin lume *Bucuria; Editura Tineretului; București; 1963

Soarele răpește cetatea Nici n-o mai vezi Nici măcar mormintele nu rezistă mult * Bucuria(1915-1919); Editura Tineretului; București; 1963

Fiecare culoare se revarsă și se potolește în celelalte Mai singură spre-a fi când o privești * Bucuria(1915-1919); Editura Tineretului;

Departe departe ca pe un orb m-au dus de mână 15 februarie 1917

Din vol. Sentimento del Tempo - Leggende Și când inima c-o ultimă bătaie Va face să cadă al umbrei zid, Să mă conduci, Mamă, până la

2 Trup în melancolie În care clocotea cândva bucuria, Pleoape lăsate în trezia ostenită, Tu vezi,suflet atât de bătrân, Cel ce voi fi, căzut

Gentile Ettore Serra poezia este lumea umanitatea propria viață înflorite-n cuvînt limpida minune a unui fenomen delirant Cînd aflu în

Amintirile, un inutil infinit, Dar singure și inutile împotriva mării, intactă În mijlocul infinitelor horcăituri... Marea, Voce a unei

Acum când o mai severă milă de sânge și pământ Năpădește întunecatele cugete, Acum când ne măsoară la fiecare palpitare Tăcerea atâtor nedrepte

Legănatul de aripi în fum tulbură liniștea ochilor Cu vântul se ciugulește coralul de o sete de săruturi Înmărmuresc în fața zorilor Mi se

Amintirile, un inutil infinit Singure, însă, și limpezi pe marea neatinsă În mijlocul mugetelor nesfârșite… Marea, Glas al unei măreții

Pământul s-a învăluit în fragedă grație Ca o nevastă tânără oferă înmărmurită odraslei sale pudoarea surâzătoare a mamei

Nu mai mugește, nu mai susură marea, Marea. Fără de vise, incolor câmp e marea, Marea. Îți stârnește milă până și marea, Marea. Mișcă

Dar urletele mele rănesc ca niște trăznete clopotul dogit al cerului Ele se surpă înspăimântate * Santa Maria la Longa, 26 ianuarie 1917

Pe un țărm unde era seară mereu Din străvechi codri gânditori, coborî, Și-naintă Și-l chemă foșnet de pene Care se desfăcuse din

Între o floare culeasă și alta dăruită inefabilul neant.

Sânt un poet un strigăt unanim sânt un mugure de năzuințe Sânt un rod al infinitelor diferite altoiuri împlinit într-o seră Dar poporul

Nu mă mai atrag peisajele rătăcitoare Ale mării, nici a zorilor sfâșiată Paloare, deasupra acelor frunzare; Nici măcar nu mă mai împiedic de

Atât am în inimă, doar cioturi ascunse, Păduroase ecuatoare, pe mlaștini Cețoase cheaguri de aburi în care Delirează dorința În somn, de-a nu ne

Poeților, poeților, ne-am pus Toate măștile; Dar omul nu e decât propria sa persoană. Din atroce nerăbdare În golul acesta ce prin natură În

Unu (Roma, în pat, moțăind, în noaptea dintre 27 și 28 iunie 1966) Se-ncepe prin a cânta Și se cântă pentru-a

Acel nimic de nisip ce se scurge Tăcut din clepsidră și se depune Și, trecătoarele întipăriri pe incarnație, Pe incarnația ce moare, a unui

Acuma vântul a devenit tăcut Și tăcută marea; Totul tace; dar strig singură Strigătul inimii mele, Strigăt de iubire, strigăt de rușine Al

Seara se prelungește Printr-o pâlpâire șovăielnică Și puțin câte puțin un freamăt prin ierburi Pare să re`mpace infinitul cu soarta. Lunar

Cerul prinde-n creștetul minaretelor ghirlande de lumini * Bucuria(1915-1919); Editura Tineretului; București; 1963

Risipindu-se umbra În depărtarea anilor, Când nu ne sfâșiau chinurile, Auzi atunci cum tresaltă Sânul pueril mult dorit Și ochiul tău

Aud primăvara printre ramurile negre amorțite O poți urmări doar în acest ceas, trecând printre casele singure cu propriile gânduri. Este ceasul

Fuge pe nisipul fabulei Și piciorul lui este ușor. O, păstor de lupi Ai dinții luminii scurte Ce-nțeapă zilele noastre. Terori,

Frumoasă clipă, însoțește-mă iar. Tinerețe, vorbește-mi în acest ceas al abisurilor. Frumoasă amintire, așteaptă o clipă. Ceas de lumină

Ce cânt s-a înălțat azi noapte și a împletit cu ecoul cristalin al inimii stelele Ce sărbătoare izvora din nunta inimii Am fost un

Cine-o să mă însoțească-n câmpii Soarele se seamănă-n diamantele stropilor de rouă pe iarba mlădioasă Rămân docil predispoziției universului

Încetați să ucideți morții, Nu mai strigați, nu strigați Dacă vreți să-i mai auziți, Dacă sperați să nu pieriți. Ei au imperceptibilul

N-ai vedea decât nedreptatea ta, zadarnică, Fără nici o abureală pe care să o îndrumi Spre pragul somnului, domol.

Puritatea munților înălțată în globul domesticit al vremii

Toate amăgirile lui și le-a pierdut misterul Obișnuită încoronare a viețuirii-ndelungi, Și, el însuși schimbat, Se-ndură să ne dea în stropi

Mânia ți-ai depus-o în orori, În deznădăjduitele erori.

Din aste case n-au mai rămas decât dărâmături de pietre. Din câți mi-au fost aproape nici măcar atâta nu mi-a rămas. Dar din

Ceața e aceea care ne-ngrădește Poate se naște-un fluviu colo sus Ascult cântecul sirenelor din lacul unde fusese orașul *

Fără nici o grabă voi visa, Mă voi supune muncii Ce niciodată nu se poate sfârși, Și puțin câte puțin la capătul Brațelor renăscute Vor întâlni

Încă neînțărcați, dar copii Cărora prea grabnic le crește nerăbdarea, Neliniștea ne transporta de-a lungul somnului Spre altceva? Astfel prinse

Și fără să-și dea răgaz, Pentru că fuga unui nor Da spațiu tainicelor noastre patimi, Acoperindu-se unul pe celălalt, Candidele noastre

În beznă, furtunii i s-a deschis un port Socotit sigur. Era un golf plin de stele Și părea neschimbat cerul lui; Dar acuma, cât s-a

Mută, prin întuneric Umbli pe câmpurile goale de grâne: Alături de tine, mândru, nu mai aștepți pe nimeni să calce.

Aș vrea să imit acest pământ învelit în stiharul lui de zăpadă Santa Maria la Longa, 26 ianuarie, 1917

Taina îți trece de pe chipul tău pe al meu; Al meu oglindește scumpele-ți trăsături; Nimic alt nu conțin ochii noștri Și, desperată, dragostea

N-auzi a platanului Frunză, nu-i auzi deodată trosnetul Când pică de-a lungul fluviului pe prundișuri? Îmi voi înfrumuseța apusul astă

Scoborâtă din fermecătoru-i pisc Dacă încă o dată ar fi să se mai iște Iubirea lui, nepăsătoare s-ar arăta Numărând nenumărații ei spini Risipiți

Spre a-ndura lumina, Privirile tale se strecurau printre gene Tulburate, către lacomii, cutezătorii Săi ochi ce nu se vor mai opri

Nu se vor mai revărsa umbre din verdeață Ca-n vremea când erai o pândă trandafirie Și noaptea re-ncepea să se-ntindă O dată cu suspinele ce

Am singură prietenă noaptea. Mereu voi putea străbate cu ea Dintr-o clipă într-alta, nu ceasuri deșarte; Ci un timp căruia-i transmit palpitarea

Pe un ocean de clinchete de clopoței sprintenă plutește o altă dimineață

La picioarele pașilor serii Trece o apă limpede De culoarea măslinei, Și se împreunează cu focul fără amintiri de o clipă. Prin fum acum aud

Revăd gura ta lentă ( O întâmpină marea, din nopți) Și iapa șalelor Cazându-ți în agonie În brațele mele care cântau Și un somn te

Aceste spinări de munți s-au culcat în bezna văilor Nu mai e nimic în afara unui gâlgâit de greieri care mă ajunge Și se însoțește cu

Când mă voi trezi din orbirea trecătoare a promiscuității într-o limpede și uimită sferă Când povara îmi va fi ușoară Naufragiul

Furia a părăsit câmpurile vitrege spicelor, Iar cetatea, ceva mai târziu, Până și ruinele-și pierdu. Văd doar bâtlani cenușii rătăcind, Între

Ai trage din crepuscul O aripă fără sfârșit. Umbrind, cu penele ei cele mai fugare, Dârele încâlcite, Nisipul fără de sfârșit Poate că l-ai

Cine mă va însoți pe câmpuri Soarele se seamănă în diamante de picuri de apă pe iarba mlădioasă Rămân supus la înclinarea universului

Sosește-aci poetul și apoi se-ntoarce la lumină cu cânturile sale și le răspândește Din această poezie mă aleg cu acel nimic al nesecatei

Ar putea fi o sclipire De seceră, și șuierul Să se-ntoarcă și să se piardă treptat În peșteri, iar vântul ar putea Cu-o altă sare să-ți

Fiece moment l-am trăit altădată într-o epocă scufundată în afara mea Sunt departe cu amintirea mea în urma acelor vieți pierdute Mă

Și această noapte trece Această solitudine în jurul tremurătoarelor umbre ale firelor de tramvai pe umedul asfalt Privesc capetele

Într-o amiază a unui octombrie De pe armonioasele dealuri În mijlocul norilor denși coborând Caii Dioscurilor, La copitele lor în extaz Se

Aș vrea să imit acest cătun culcat în cămașa lui de zăpadă. Traducere Nicoleta Dabija

Mi-ai apărut în poartă Într-o rochie roșie Mi-ai spus că ești foc Ce consumă și iar aprinde. Un spin m-a înpus Din trandafirii tăi

Fiecare șade singur pe inima pământului săgetată de-o rază de soare: și pe negândite e seară. Ed è subito sera Ognuno sta sol

Pădurea Cappucio are un povârniș de catifea verde ca un îmbietor divan. Să ațipesc acolo singur într-o cafenea de-odinioară sub o

O, bărcuță de flăcări, coroană a cerului ce umpli cu ecoul golul universului... Traducere Nicoleta Dabija

Sapă în viețile intime Ale nefericitei noastre măști (Sihăstrie fără sfârșit), Lingușește zeloasă Întunecata veghe a taților. Moarte,

Cunosc un oraș care zilnic se umple de soare și totul e răpire în clipa aceea. Am plecat de-acolo într-o seară. În inimă dăinuia țârâitul de

Când s-a stins orice lumină Și nu-mi mai văd decât gândurile, O Evă îmi pune pe ochi Pânza paradisurilor pierdute. Traducere Ilie

Groaznicei singurătăți tu îi redai Vlaga de a curge înăuntrul Edenului, Iubită generoasă. Ai văzut stingându-se în ochii mei Grămada atâtor

Scrijelește ridurile ascunse Ale nenorocitei noastre măști Farsa interminabilă a taților. Tu, în lumina profundă, O, tăcere

Mă vor lua de mână norii. Ard pe dealul spațiului și timpului Ca un mesager al tău, Ca visul, divină moarte. Traducere Nicoleta Dabija

Ai închis ochii. Se naște o noapte Plină de găuri false, Cu sunete moarte Ca de dopuri Și capcane căzute în apă. Mâinile tale se fac ca

1 Într-o fereastră bate-o lumină Vârful arborelui dă de știre Desfrunzirea. 2 Dacă singurul nebănuit e urletul ce sfâșie Zorile și mă văd

În cercul moale al unui surâs ne simțim legați printr-o vâltoare de înmugurinde dorinți Suntem vie de soare culeasă Închidem ochii ca să

O, frumoasă pradă, Glasul nopții, Mișcările tale Instigă febra. Numai tu, memorie dementă, Pui mâna pe libertate. Carnea ta de

Când veni seara mă odihneam pe iarba monotonă, și prinse să-mi placă acea patimă fără sfârșit, țipăt tulbure, înaripat pe care lumina murind

Un roi se copulează în sânge Traducere Nicoleta Dabija

Neliniștit Apollo, ne-am trezit! Fruntea neînfricată înalță-ți, deșteaptă-te! Expiră sângerosul salt... Albastrul vrăjmaș e sus! Liniște

Crăpată Patria cucerită din zidurile gardului unor grădini pierdute. O suflare și se tulbură Nu mă mai exprimă. Traducere Nicoleta

Acuma vântul a devenit tăcut Şi tăcută marea; Totul tace; dar strig singură Strigătul inimii mele, Strigăt de iubire, strigăt de ruşine Al

Simt fierbințeala acestei revărsări de lumină. Întâmpin ziua asemeni fructului ce dă în dulce. Voi avea la noapte o remușcare ca

Am pierdut tot din copilărie Și nu voi mai putea vreodată Să mă uit într-un strigăt. Copilăria am îngropat-o În adâncul nopților Și

Ori într-o amiază a unui octombrie De pe armonioasele dealuri În mijlocul unor denși nori coborâtori Caii Dioscurilor, La ale căror copite

1 La cochilia întunericului Dacă tu, draga mea, ți-ai duce Urechea să ghicești, Sigur te-ai întreba: „Între risipite ecouri De unde acel

Și iute-și reia călătoria ca după un naufragiu un lup-de-mare supraviețuitor. Traducere Nicoleta Dabija

Până și mormintele au dispărut. Loc negru infinit căzut de la acest balcon în cimitir. A venit să mă vadă tovarășul meu arab

1 Porumbiței soarele I-a cedat lumina... Uguind v-a veni, Dacă dormi, în vis... Lumina va veni Și-n secret va trăi... Se va ști

Țăranul acela se încredințează iconiței Sfântului Anton și pleacă ușurat. Dar singur de tot și gol fără vrajă îmi port eu

Iubite prietene poezia este lumea, umanitatea propria viață înflorite prin cuvânt limpedea minune a unui ferment delirant Când

Cu marea m-am făcut un sicriu de prospețime. Traducere Nicoleta Dabija

Am fost pregătit pentru orice plecare. Când ai secrete, noaptea ai milă. De mă trezea copilul Brusc mă linișteam auzind Țipetele

Pădurea Cappucio are un povârniș de catifea verde ca un moale divan. Să ațipesc acolo singur într-o cafenea de-odinioară

Flăcăruile înfuriate și roz aruncă o ocheadă unui îngeraș în pătuțul lui și cineva sună din trompetă cineva bate tamburina altcineva

Cu foc în priviri un lup nostalgic Aleargă prin tăcerea nudă. Nu află decât umbrele cerului peste gheață, Ascunzând șerpi

Tihnă Ușoară afundare de valuri în depărtata piedică a cerului La pupă emigranții sirieni dansau pe un cântec de

Mereu în încordarea angoasei Și la limita morții: Teribilă soartă; Însă, cu dor de har, După multa Ta agonie Te întorci iar să

I În mine te căutam demult, Nu te-am găsit niciodată, Apoi lumea și trăirea mea În tine s-au trezit. Am fost fericit în ziua aceea, Dar

În niciun colț de lume nu mă pot pripăși. Cu fiecare climă nouă întâlnită mă descopăr suferind că altădată cu ea deja m-am

Simt în mine febra acestei băi de lumină Întâmpin această zi aidoma poamei ce se-ndulcește Voi avea la noapte o remușcare precum un

Când toate luminile s-au stins Și nu-mi mai văd decât gândurile O Evă îmi trece peste ochi Pânza paradisurilor pierdute. Traducere

I Paris e timpul să pleci e timpul luării aminte la trecut și al spusei nu ne rămân decât amintirile totul prilej de râs

Ca oriunde în Amazon, aici Abundă arborele angico și-abia descoperindu-l vezi Și câteva picioare de sapido. Libarul de Guarani; Iar rar,

Prima voce Inima mi-e crudă: Iubește, niciunde foc nu vei găsi În durerile reînviate cu-atâta măsură: Departe de dragostea ta Sufocată

Crin din vale floare pitică păhărel cu multă candoare în exil pe tulpină nevinovăție de copilași suavi în leagănul cerului Traducere

Pentru uraganul în culmile furiei E de neînțeles alături să-ți faci somnul; Petrolul s-a risipit în foamea valurilor, Câmp deschis

Ascult cerul, Spadă matinală, Și muntele ce-i urcă în poală, Mă întorc spre îmbunarea de rând. La picioare se oprește din creștere Un pâlc

Melancolia mă macerează Trupul fără sânge îmi desângerează poezia Traducere Nicoleta Dabija

Timp bun, întoarce-mi-te aproape. Tinerețe, vorbește-mi În ora aceasta abisală. O, frumoasă amintire, așează-te o clipă. Ora lucirii

O femeie se ridică și cântă O însoțește vântul și-o încântă Apoi pe pământ o alungă Și-n visul profund o cufundă. Pământu-i curățenia Prea

este tulbure unde cerul se face una cu pământul și toate departe ca o piatră azvârlită omul drumurilor toate nu aveam casă nici viitor

Vegetație istovită de soare. Taurul legat la ochi își continuă cursa Întovărășit de mecanismul circular șuierător. Se oprește în pauzele

Ca piatră aspră a vulcanului , Ca stânca roasă a torentului, Ca noaptea singură și goală, Suflet de praștie și spaime De ce nu te

Trandafiriul cerului trezeşte oaze nomadului iubirii Tr. N. Dabija

Iubite prietene poezia este lumea, umanitatea propria viață înflorite prin cuvânt limpedea minune a unui ferment delirant Când

Fuge singur pâlcul de palmieri și luna nesfârșită în nopți aride. În noaptea prea întunecată mohorâta țestoasă

Dunga străvezie moare în depărtatul cerc al cerului. Bocănit de tocuri bătăi de degete, clarinetul cu note stridente și marea

Lacom doliu ronțăind din cei vii, Largul mării monoton, Dar fără singurătate, Reprimate strigăte îngenuncheate-n

Am visat peste noapte o câmpie brăzdată de prospețime... Prin văluri nuanțe azur-auriu de algă. Traducere Nicoleta Dabija

Lună, Pana cerului, Velină, Insensibilă, Cari murmure de suflete goale? Și în paloarea ta nu spun nimic Liliecii din ruinele

Ar putea să se-arate pe seceră O străfulgerare și freamătul Să se-ntoarcă, să se risipească pe treptele Grotelor, și vântul ar putea

Dacă în înțepenirea unei zile în zile Îmi revin încă, mă adun Și aleg, acel moment Mi se va-ntoarce-n suflet pentru totdeauna. Persoana,

Va trece și această noapte. Singurătatea umbrei șovăielnice a șinelor de tramvai pe asfaltul umed. Mă uit la fețele vizitiilor toropite

Chiar dacă întreaga planetă îți amenință viața, nu lăsa să-ți scape roba Preaiubitului nici pentru o singură respirație.

Inima a risipit licuricii s-a aprins și stins din verde în verde am silabisit. Cu mâinile mele plăsmuiesc lutul întunecat de

Când se-avântă asupra-i, Se face o tristă culoare de roză Frumosul frunziș. Topește ravene, bea fluvii, Macină stânci, strălucește, E

Așa blând, înaintea omului Trebuia să plece lumea. Pe om nu-l separ de farsele demonilor, Desfrânării sale i se spune cer, Iluzia sa o

*Lui Berto Ricci* Dulce apune soarele. De zi se desprinde Un cer prea limpede. În ramuri, singurătatea Ca de la mare depărtare O

Cine mă va însoți pe câmpuri. Soarele se strecoară în diamantine lacrimi de apă prin iarba plutitoare. Rămân cuminte în

La venirea serii Mă odihneam în iarba uniformă, Și-am dat de gust Acelei dorințe nesfârșite, Un strigăt tulbure și-naripat Pe care lumina

Roma, 29 iunie 1922 sunet înăbușit de pierdute amintiri reverberează fiori de umbră se ivesc dintr-o rază brusc s-a trezit un

Brusc cel limpede stupoare a imensității turnuri deasupra resturilor Iar omul îndoit peste apă uimit de soare descoperă o

Dormi, inimă neliniștită, Dormi acum, hai, dormi. Dormi iarna Te-a prins, te amenință, Strigă: „Te voi ucide, Somnul nu-l vei mai

Viani ar fi frumos pinul, dar cum să faci să dormi cu-atâtea bâzâietoare și-atâta rahat. Traducere Nicoleta Dabija

În gingașul ocol al unui surâs ne simțim prinși într-un vertij al mugurilor dorinței. Ne culege soarele. Închidem ochii pentru a

Lui Andre Breton pentru Muntele de Pietate ecouri de zgomote ne ajung câteodată suntem așa departe de toate porumbeii

În acest secol al răbdării Și de-o grabă angoasantă Al cerului chip se oglindește-n pământ, Pe deasupra, sub carapace, ei se fac mici de

De ce fanteziile nu durează? De te ating, grațioaso, îngheți de dezgust, Dezbraci ideea și, prea crudă, Iar eu Deloc dezamăgit, mă legi

Și când inima cu zvâcnirea de pe urmă Va prăbuși zidul umbrei ce sunt, Să mă conduci, Mamă, până la Domnul, Ca odinioară să îmi dai

Are un coș de rouă Șarlatanul din cer Traducere Nicoleta Dabija

19 Trezie și somn sfârșesc, nu mai sunt În carnea mea vlăguită, Tu mă renaști, necruțătoare patimă. 20 De s-ar face orele oarbe de

În serile de vară, Revărsându-te mirată, Domoală lună, fantasmă zilnică A tristului, apusului soare, Ce strigăt hohoteşti? Lună

Iubire, pecetea tinereții mele, Întoarsă să dea cu aur pământul, Risipită în ziua stâncoasă, E ultima oară când râvnesc (Jos, mlaștina,

Chipul nopții e uscat ca un pergament. Acest nomad aruncat în zăpada moale se lasă ca o frunză mototolită. Timpul nefârșit mă

Chipul nopții e uscat ca un pergament. Acest nomad aruncat în zăpada moale se lasă ca o frunză mototolită. Timpul nefârșit mă

Puține lucruri mi-au rămas în minte Dar, pentru totdeauna, un aprilie Trăgând norul insolubil, Și o splendidă-ntâmplare: Paloare de zori, la

1 Fluviul meu, și tu, Tibrule, ești funest Acum când noaptea deja alunecă; Acum când persistent Precum suferința eruptă din piatră Un

Se stinge moartea În privirea noastră mută Și violența pedepsei noastre Se domolește o clipă, În camera tăcută iar a pătruns Pasul tău

Nu urăști platanul, Frunza n-o urăști când brusc foșnește Și cade de-a lungul fluviului peste cremene? Declinul meu îl voi spoi,

Acest copac mutilat Mă sprijină, gaura asta din stânga Are amărăciunea unui circ Înainte sau după spectacol. Mă uit la Pasajul liniștit

Am descoperit bărcile pe care le istovește Soarele și le privesc nu știu încotro, singur. Acostări de suflet viu nu vor mai

Și fără odihnă, În spațiul lor ce fuge de-un Nor, se dedau focurilor intime, Clocind cu schimbul Sufletele noastre naive Gemene se vor

Sufletul descurajează chipul Fragililor arbuști sub geana Perfidelor șoapte. Apă lucitoare care în sufletul inocent Muta spaimă

Trece secretul de pe chipul meu pe al tău; Răspunsul meu la ale tale dragi contururi; Nimic nu ne cuprinde mai mult privirea Și disperată,

Pământul și-a pus văl de-o gingășie ușoară. Cum chipului unei proaspete mirese îi dă paloare pudoarea surâzătoare de

Puritatea munților urcă iar în globul timpului îmblânzit. Traducere Nicoleta Dabija

Furtunii s-a deschis, în întuneric, un port Ce părea sigur. Fu golful cu stele Și părea de neclintit cerul lui; Iar acum, ce s-a

Nerușinata mea viață continuă tot mai speriată de sine. Într-un fără capăt care mă strivește și mă apasă numai cu atingerea lui

Mii de oameni înaintea mea, Mai împovărați de ani decât mine, Răniți mortal De fulgerul unei guri. Acesta nu e un motiv Pentru atenuarea

Luminoșii dinți ucid Paloarea. Și în uitarea prevestitoare dus Plin de reflexii Strâng trupul cu brațe reci, E cald încă, Dar tremură

1 Din culoarea umbrei Se pictează seara, Nesfârșită pentru mine Departe de tine. Ochi, inimă, suflet încinge Acea dorință sâcâitoare Ce

Tinerețe împietrită, O statuie, o, statuie a abisului uman... Marele tumult după atâta călătorie Corodează o stâncă Din vârful buzelor.

Aici Trăiesc veșnic Ochii închiși luminii Ca toți Să-i țină deschiși Pentru totdeauna În lumină. Traducere Nicoleta Dabija

24 Mă prind cu gheare albăstrii, uliule, Și, în bătaia soarelui, Mă scapi peste nisipuri Și cad în prânzul corbilor. Nu voi mai duce pe

Din ce regiment sunteţi fraţilor? Vorbă cutremurătoare în noapte Frunză abia mijită În văzduhul zbuciumat involuntara revoltă a

Nici copacii nici noaptea Nu se mai mișcă Unde cuiburi nu-s. Traducere Nicoleta Dabija

Despre alte potopuri o porumbiță ascult. Traducere Nicoleta Dabija

3 Când o zi te părăsește, Te gândești la cea din zori. Nașterea e mereu plină de promisiuni Dar e sfâșietoare Iar experiența cotidiană

21 Te-ai putea întoarce Fără mâhnire, copile? Cu ochi care nu văd Decât în lumina tremurândă, Castă, neliniștea izvorului? 22 E

Se mișcă o undă de aer... Cuișoare, la vremea serii precum Vișinile în extaz, avidă ocrotire... Traducere Nicoleta Dabija

Prin întuneric cu mâinile înghețate îmi ghicesc chipul. Mă văd abandonat infinitului. Traducere Nicoleta Dabija

Mă întorc din drum trecând printre trestiile unduitoare de-a lungul străzii jupuite prin spatele solitudinii cuvintele sufletelor

Țăranul acela se încredințează iconiței Sfântului Anton și merge ușor Dar foarte singur și foarte gol fără miraj îmi port

La pândă în burta acestor dărămături ore în șir mi-am târât scheletul uzat de noroi ca o pingea ori ca un bob de

pământul se-acoperă de tandre frivolități ca o soție ce cu emoție dă ființei sale pudoarea surâzândă de a fi mamă Traducere Nicoleta

Stea, unica mea stea, În sărăcia nopții, singură, Doar pentru mine, strălucești; În singurătatea mea strălucești; Dar, pentru mine,

Sar cu pașii lor mărunți Și niciodată nu privesc, sunt caști: Ei sunt porumbei. Nici albastrul (Ce din aur scapă și din miniaturi, Se așază

decădere împopoțonată cu iluzii Traducere Nicoleta Dabija

Nu mai ies umbre din verde Ca în timpul ascunderii tale trandafirii Când se-ntorcea să se întindă noaptea Cu suspine înăbușite în

De la pielea lepădată de șarpe La fricoasa cârtiță Orice gri se irosește pe catedrale... Ca o proră galbenă Din stea în stea soarele

7 Dacă o mână a ta ocolește nenorocirea, Cu cealaltă descoperi Că nu e totul decât ruină. A supraviețui morții înseamnă a trăi? Se

E în spatele cocioabelor debarcaderul Cu bărcuțele gata să se strecoare În strâmtele lungimi de oglindă, Și o corabie, fluture colosal, A

E ora flămândă, ora ta, smintitule. Smulge-ți inima. Îi știu sângele de sare Și acru, și dulceag îi știu sângele. Atâtea plânsete au

Calmă vanitate Vecinătate de insule pustiite Melodioasă liniște Zăduf de mulțime condamnată de pupile foindu-se unduitoare cu

Și prin dreapta lumină, Căzând doar o umbră violetă Pe cumpăna balanței mai scundă, Depărtarea deschisă măsurii, Orice bătaie a

Acolo vine poetul, spre lumină își întoarnă cântecele și le spulberă. Din acest poem îmi rămâne doar acel nimic de taină fără

9 În fiecare an, când descopăr că februarie E sensibil și, din pudoare, tulbure C-o înflorire în minut, galbenă irumpe Mimoza. Îi stă

5 Străbatem deșertul cu rămășițe De icoane, în mintea dinainte, Despre Tărâmul Făgăduinței Cel viu nimic altceva nu știe. 6 Infinit

În unduirile suspinătoare ale nudului tău Misterul fură. Surâzând, Nimic, îmi țin răsuflarea, mai bine Să te aud cum îmi consumi În soarele

Ai mândria depusă pe orori, Pe dezolante erori. Traducere Nicoleta Dabija

Coborâtă din culmea ei vrăjită, Dacă încă ar trebui să se înalțe, Iubirea nepăsătoare s-ar face Că numără nenumărații săi

Neliniștitule Apollo, ne-am trezit! Înalță-ți întreprinda frunte, trezește-te! Inspiră sângerosul salt... Neospitalierul azur e

De angoasa largă a zorilor catarguri revelate. Treziri dureroase. Frunze, frunze surori, Te aud în lamentare. toamne, dulceață

Mă străduiesc să fiu și eu mai cumpănit, ca să am noroc. Prezentați-vă, judecătorilor. Să riscăm. (E de când mă știu amuzamentul

Am visat, am crezut, mult am iubit Pe cei ce pe pământ nu mai sunt. Dar cea mai frumoasă mână, gata Să îmi sprijine pasul deja

Las câmpurile cu spice să le bată mânia, Și orașul, ceva mai târziu, Cu pierdutele sale ruine. Agitată arzând cenușie numai eu o

Și iute reia drumul precum după naufragiu un lup-de-mare supraviețuitor. Traducere Ilie Constantin

26 Sufocată-n agonie dispare, Se-ntoarce, iar se întoarce, din sine se retrage, Și o aud neîncetat în mine, Devenind tot mai vie, Clară,

De-ai scoate din crepuscul O aripă nesfârșită, Cu penele-i prea trecătoare Umbrind împrăștiate striuri, Nisip fără sfârșit, Poate ai

Oprit la două stânci lâncezesc sub această boltă aburită de cer. Cuibul de șerpi al potecilor posedă orbirea mea. Nimic nu-i mai

Feline cambrate de îngerași rotitori în cochilia munților Traducere Nicoleta Dabija

Mai jos de paşii serii Umblă o apă clară De culoarea olivei, Şi ajunge la scurtul foc fără memorie. În fum aud acum greieri şi

E astăzi acea primă oară Când poate deschide ochii Adolescentul. Soare, șovăi? Cu sete dă ocol bandajului de griji. Traducere

Te temi de în tine auzi, Neamăgit, amenințări Ale roaderii de vierme Pe Pământ? Leagănul tău, imagine A mormântului, și ai crezut,

Nu îți mai vezi decât greșelile, ți-e pustiu, Fără măcar un fum pe care din prag să-l trezești Din somn, cu blândețe. Traducere Nicoleta

Precum ciocârlia unduind În vântul voios peste tinere pajiști, Brațele te știu ușoară, vino. Vom uita acest aici de jos Și răul și

O, grațioase și vesele culori Ce-amarul stăpânit îl crește Și îl va îndulci, Căci soarele avid le va înflori, Le va duce-napoi la

Ne-a rănit lumina, Privirile tale prevestitoare Rătăcite-n patimi, îndrăzneții Ei ochi care în tine nu vor locui Vreodată, și-acum chiar

O noapte-ntreagă azvârlit lângă un camarad masacrat cu gura lui scrâşnită întoarsă spre luna plină cu încleștarea mâinilor

Vara a pârjolit tot. Dar abia de revine un deget de umbra, Că macul își regăsește sângele, Iar glasul lunii, ca boabele de

Arbuști firavi, geană Cu tainică șoptire... O palidă pizmă doboară... Un om singur trece Cu groaza sa mută... Vas lucios Ne vârî în

un îndepărtat vertij de malarie ne trezește Traducere Nicoleta Dabija

E ora famelică, ora ta, nebunule. Smulge-ți inima. Sângele ei bine sărat Și acru, este dulceag, fiind sânge. Atâta plâns a

Precum ciocârlia șerpuind În vântul voios prin tinere pajiști, Brațele te știu ușoară, vino. Vom uita aici jos De rău și de cer, Ori de

Om care tragi nădejde neistovit, Ca o umbră prin lumina prăfuită, Ultimul entuziasm se va duce în clipe Și neștiut vei

Prizonier între cele pieritoare (Până și cerul înstelat se va sfârși) De ce tânjesc după Dumnezeu? Traducere Nicoleta Dabija

Dimineață Are cunună de gânduri proaspete, Lucește în apa înflorită. Amiază Munții s-au făcut niște aburi firavi, deșertul invadent

Puşi la trudă ca orice creatură de ce ne plângem? Traducere Nicoleta Dabija

Între o floare culeasă și alta dată inesprimabilul nimic Traducere Ilie Constantin

Ca stânca aspră a vulcanului , Ca uzata stâncă a torentului, Ca noaptea singură și goală, Suflete de praștie și spaime De ce nu te

• Simt febra acestei revărsări de lumină. Întâmpin această zi ca pe un fruct ce se îndulcește. Voi avea la noapte o

Prin ampla neliniște a zorilor Se dezvelesc copacii. Treziri dureroase. Frunze, surori frunze, Vă aud cum

Cerul a lenevit îndelung S-a întors la strălucire Și din ochi să semene izvorul. Viperă reînviară, Idol zvelt, fluviu

Dispare din ce în ce, iubito, soarele Acum când îl ajunge lunga seară. Cu o lentoare egală torturii Se vede departe lumina ta Pentru altă

Pentru un zeu care râde ca un copil Atâtea strigăte de păsări, Atâtea dansuri prin ramuri. Inima îşi ia avânt fără greutate, Pajiştile au

Nu îmi voi pierde răbdarea, voi visa, Mă va gârbovi munca Ce niciodată nu se va sfârși, Dar cu timpul, din vârful Brațelor renăscute Se

Cunosc o țară unde soarele amorțește până și scorpionii singur acolo e adormit acest miel-lup singur el nu pare

De la pielea de șarpe La temătoarea cârtiță Orice gri zburdă pe domuri... Ca o proră blondă Soarele părăsește stea după stea Și se

Când noaptea se pierde puțin înaintea primăverii și rar cineva trece Peste Paris se îndesește o obscură culoare de plâns La un

Oprit la două stânci lâncezesc sub această boltă pătată de cer. Potecile șerpuite îmi posedă orbirea. Nimic mai nerușinat

memoria morții căreia i-am fost tovarăși în noi se repede urlă și iar cade ne amintim de flori îngropate. Traducere Nicoleta Dabija

Nu vreau să mă cufund într-o babilonie de străzi. Duc atâta oboseală pe umeri. Lăsați-mă așa ca pe un lucru pus

Cu înfocate priviri un lup nostalgic Parcurge tăcerea nudă. Nu găsește decât umbre de cer pe gheață, Se topesc vane mărăcinișuri și

Cu foamea mea de lup înjosesc trupul de oiță. Sunt ca barca mizeră în oceanul desfrânat. Traducere Nicoleta Dabija

Pe un ocean de sunete de clopot deodată pluteşte o altă dimineaţă. Tr. Ilie Constantin

Sunt un poet un strigăt unanim un cheag de visuri Sunt rodul a nenumărate contraste de-altoiuri crescut într-o seră Dar poporul tău

Auzind cerul, Spadă matinală, Și muntele ce-i urcă în sân, Mă întorc la obișnuitul acord. La poale strânge urcușul Un pâlc obosit de

La pândă în aceste măruntaie De ruine ore la rând mi-am târât carcasa uzată de noroi ca pe-o pingea sau ca pe un grăunte de

Rotofei acel prea mult mă chinuiește, O coapsă a ta dezlipită de alta... Furia prelungește acreala nopții! Traducere Nicoleta

În acest întuneric cu mâinile înghețate îmi disting chipul. Mă văd abandonat în infinit. Traducere Ilie Constantin

Dar urletele mele rănesc ca fulgerele dogitul clopot al cerului Cad înapoi înfricoșate Traducere Ilie Constantin

Când iulie se-aruncă asupra-i, Capătă o tristă culoare de roză Frumosul frunziș. Sfărâmă râpe, bea fluvii, Macină stânci, lucește

Tot umblând am regăsit fântâna de dragoste În ochiul a o mie și una de nopți m-am odihnit Ea cobora la malul abandonatelor

Să nu fii o picătură, să devii un ocean. Dacă vrei să fi marea, distruge picătura! Tr. Ilie Constantin

Inelează iarba un pârâiaș Un macabru lac albăstriul cer supără. Traducere Nicoleta Dabija

În blânda sa manta și în nimb, De la sân fugară, Batjocoritoare și se pare chemată, O floare de palid jăratic Se smulge și se aruncă,

Ale amplei angoase a zorilor Revelate catarge și pânze. Dureroase treziri. Frunze, surori frunze, Vă ascult în

Melancolie în cădere în trupul legat de propriul destin. Abandon nocturn coborând în corpuri cu sufletul plin prinse într-o tăcere

Fără nicio nerăbdare, voi visa, Mă voi încovoia muncii Care nu poate nicicând sfârși, Și încetul cu încetul, în vârful Brațelor

La venirea serii Mă odihneam în iarba monotonă, Și-mi fu pe plac Acea dorință fără sfârșit, Tulbure și înaripat strigăt Pe care și-l reține

Nu am dorința să mă cufund într-o răscruce de drumuri. Am atâta oboseală pe umeri. Lăsați-mă așa ca pe un lucru pus

Fuge peste nisipuri fabuloase Şi piciorul îi este uşor. O, păstor de lupi Ai colţii luminii scurte Care ne înţeapă zilele. Terori,

Încetaţi să-i ucideţi pe morţii Nu mai strigaţi, nu strigaţi Dacă vreţi să-i mai auziţi, Dacă speraţi să nu pieriţi. Ei au susurul

Dintr-odată s-a înălțat pe ruine o străvezie stupoare a necuprinsului. Și omul aplecat peste apa surprinsă de soare își regăsește o

Iar când inima cu o ultimă bătaie Va face să cadă zidul de umbră, Ca să mă conduci, Mamă, înaintea Domnului, Precum odinioară îmi vei da

Dacă tu mi-ai reveni iar viu în întâmpinare, Cu mâna întinsă, Aş putea încă, Într-un elan de uitare, să strâng, Frate, mâna

Iubire, tânăra mea emblemă, Întoarsă pentru a auri pământul, Răspândită în sânul zilei printre stânci, E ultima oară când privesc (La

Are nevoie de oarecare hrană întunecoasa mea inimă împrăștiată. În crăpăturile noroiase dintre stânci ca un fir de iarbă din această

Lună impudică, în lumina ta neaşteptată Se întoarce, acea umbră unde Apollo doarme, În transparenţe nesigure. Visul redeschide ochii săi

căbănuțele și ființele verdeața și norii nisipul și pâraiele metalele și pietrele noroiul și spiralele străzii care rașchetează muntele și

Tot umblând și umblând am băut iar din fântâna iubirii. În ochiul a o mie și una de nopți m-am odihnit. În grădinile părăsite

Are nevoie de întremare întunecata mea inimă distrusă. În crăpăturile noroiase dintre stânci ca o buruiană din aceste locuri ar vrea să

Din ce regiment sunteţi fraţilor? Vorbă cutremurătoare în noapte Frunză abia mijită În văzduhul zbuciumat involuntara revoltă a

Fiecare culoare se revarsă și se adaugă la celelalte culori Pentru a fi mai singur dacă o privești Traducere Ilie Constantin

Departe departe ca pe un orb m-au dus de mână Traducere Ilie Constantin

Timpul e mut între trestiile încremenite... Departe de maluri rătăcește-o canoe... Obosit, sfârșit e vâslașul... Cerurile Deja s-au pierdut

Acum femeia mi se-arată fără multe văluri, într-o pudoare naturală. Din vremea aceea, gesturile-i libere, ivite dintr-o solemnitate fecundă,

În moalele ocol al unui surâs ne simţim înlănţuiţi într-un vârtej de muguri de dorinţă Ne culege ca pe struguri soarele Închidem

Străzi bătucite – Nebuni pașii mei mecanici – Ce altădată se mișcau vrăjiți În fuga mea, Acum, deșirați, nu mai sunt în

Când îmi va muri noaptea și cu ochi străini o voi putea privi, voi adormi în vuietul valurilor ce sfârșesc prin a scălda

Înaintează nava, singură În liniștea serii. Lumini mai apar Departe, din case. La capătul nopții Piere în fum în adâncul

ca un grăunte sufletul meu are nevoie de arătură ascunsă de acest anotimp Traducere Nicoleta Dabija

pașnică întindere înșiruire de insule depopulate tăcere melodioasă sufocant cârd de priviri mișunând într-o luciditate

Se duce nava, singură În liniștea serii. Câteva lumini se zăresc În depărtare, din case. La capătul nopții Pier în fum, în adâncul

Croșetează lucrurile o lungă monotonie de absențe Ora aceasta e o folie îngălbenită Albastrul închis al profunzimilor de s-a frânt Ora

Damasc de verde călător descojit din ochii leneși Traducere Nicoleta Dabija

Va trece și noaptea aceasta Singurătatea aceasta împrejur șovăitoare umbră a firelor de tramvai pe umedul asfalt Privesc capetele

când noaptea stă să înflorească puțin înaintea primăverii și rar cineva trece peste Paris se cuibărește o culoare de plâns ce șterge

Prea mult a lâncezit cerul Și reîncepe să strălucească Și seamănă pupile pe izvor. Viperă ieșită iar, Idol zvelt, fluviu

Sunt față cu noaptea violentată Aerul e ciuruit ca o dantelă de împușcăturile oamenilor retrași în tranșee ca melcii în găoacea

Strugurii sunt copți, arat e câmpul, Se desprinde muntele din nori. Pe prăfoasele oglinzi ale verii Căzută e umbra, Printre degetele

Iată un om oarecare. Priviți un suflet pustiu o oglindă indiferentă. Mi se întâmplă să mă trezesc să mă readun și să am Rarul bine

Seara se prelungește Printr-un foc suspendat Freamătul din iarbă către puțin dat Pare infinitul cu soarta că unește. Lunatic atunci din

Șuvoaie de sculuri radiante curgând în grămezi sinuoase de perle Traducere Nicoleta Dabija

Gingași arbuști, gene De murmur ascuns... Invidie palidă ruinează... Un om singur trece Cu spaima sa mută... O scoică

Singur, duc în suflet lovituri ascunse, Ecuatoare împădurite, peste mlaștini Cheaguri cețoase de aburi unde Delirează dorința, În somn,

Pământul tremură de plăcere sub un soare cu violențe delicate Traducere Nicoleta Dabija

un munte de tenebre desparte vremea dinainte de vremea de apoi numai o secundă de s-a scurs mă-ndepărtez cu mii și mii de

Nu te-ai dezvățat încă, dar în pupile Nerăbdările prea în grabă cresc, Angoasa ne dădea mult somnului Spre care alt niciunde? Plesnesc

Iau parte la violarea nopții. Aerul e ciuruit ca o dantelă de împușcăturile celor retrași în tranșee precum melcii în

Umbra se pierde În depărtarea anilor, Când nu eram în zarea grijilor, Atunci urai pueril Râvnitul piept înălțat Și ochiul tău

Când din spuma beată valurile mușcă Clamoarea amurgului orbindu-le, În Patrie revin La gura fluviului mă duc pașii (Din umbre timpul se

Când noaptea dispare puțin înaintea primăverii și rar cineva trece... Peste Paris se îndesește o culoare închisă de

Lună magică, atât de purtată ești Că, rupând tăcerea, Peste bătrânele ostroave din înalt Lași un văl obscen. Traducere Nicoleta Dabija

Nu mă mai atrag peisajele rătăcitoare Ale mării, nici a zorilor străpungătoare Paloare peste aceste sau acele frunze; Nici măcar contrastul

UNU Roma, în pat, ațipind, în noaptea de 27 spre 28 iunie 1966 Se începe prin cântec Și i se cântă sfârșitului DOI Născut

O, soră a umbrei, Întunecată cât lumina putere mai are, Mă pândești , moarte. Într-o grădină virgină Îndrăzneața dorință te îmbie-n

Un reazem de briză îmi ține astă-seară melancolia. Traducere Nicoleta Dabija

Toate farmecele și-au pierdut misterul, Vieții lungi aceeași coroană, Și, în sine însuși mutat, Își dă fierea remușcărilor cu

Acum vântul a tăcut Și tăcută e marea; Totul tace; doar eu strig Strigătul singur al inimii mele, Strigăt de iubire, strigăt de rușine În

Te pot saluta și anul acesta, Primăvară. Iată strada, prima din Paris unde griul blocurilor se trezește cu o fâșie proaspătă de frunze. O

Peste dune în stol nagâții Zboară și, acea seară, prea sticloasă, E spartă de reflexii metalice De lumini verzi, turcoaz, purpurii. Nagâți în

17 Lucește nevăzutul de oarbe Spații unde imemoriala Viață o petrec aștrii Sub apăsarea nebuniilor singurătății. 18 Pentru a

15 Când voluptatea-l încinge, În disperata căutare de liniște El în nor o vede Cum nestăpânită taie Încălecând uragane,

11 E ceață, orbire confuză, absența ta E speranță ce consumă speranța, De tine departe nu mai ascult printre ramuri Șoaptele

Iată-vă un om uniform. Iată-vă un suflet pustiu o oglindă impasibilă. Mi se întâmplă să mă trezesc și să mă readun și să posed

Când ea se năpusteşte asupră-i, Capătă o tristă culoare trandafirie Bogatul frunziş. Distruge desişuri, soarbe fluvii, Macină stânci,

În întuneric, mută Umbli pe câmpuri golite de orice sămânță: Cu trufie, lângă tine nu mai aștepți pe nimeni. Traducere Nicoleta

Alipite zilei de azi Cele trecute Zile ce vor veni. Prin ani și secole În fiece clipă surpriza De a fi încă în viață, Viul care curge

Casă la întâmplare de o parte multă mare de alta prea deșert Și atâtea stele se văd. Duce-nainte Thuile boabele de ambră din propria

lumini dănțuind pe drumul hoinărelii cerul s-a pierdut în văzduhul istovit de aur ramurile negre împung primăvara la ora asta singur

1 Un abandon mă strânge de gât De-acolo unde mai țin copilăria. Semn al nenorocirii liniștirii. Chemarea răbdătoare A încăpățânatei

Buimace treziri înflorite în cupola de sticlă Traducere Nicoleta Dabija

Un leagăn de aripi în fum întrerupe liniștea ochilor. În vânt coralul se șlefuiește de-o sete de sărutări. Mă sting în zori. Mi se

Balustradă de briză ca să-mi sprijin în seara asta melancolia Traducere Ilie Constantin

13 Roză ascunsă, îmbobocești peste abisuri Ca să tresar amintindu-mi iar Cum fără veste înmiresmezi Când plângerea urcă. Miracolul evocat

Un’intera nottata buttato vicino a un compagno massacrato con la sua bocca digrignata volta al plenilunio con la congestione delle sue

Totul am pierdut din ce era copilăria Şi nu voi mai putea vreodată Să mă dau uitării într-un strigăt. Copilăria am înmormântat-o În adâncul

În vene duc morminte aproape goale, Ancoră la galop dorința, În oasele mele îngheață piatra, În suflet regretul surd, Neîmblânzita cruzime

Băiatul căruia prin vene i-au curs fluviile atâtor felurile umanități a fost eliberat din ramele în care înflorea dulcele său timp

Un ochi de stea pândește din iazul acela și strecoară binecuvântarea înghețată acestui acvariu de-o lunatică

Inima a risipit licuricii s-a aprins și stins din verde în verde am silabisit Cu mâinile mele plăsmuiesc solul difuz de greieri îmi

Viața se golește într-o urcare diafană de nori umpluți de-ai soarelui ciucuri. Traducere Nicoleta Dabija

Chipul nopții acesteia e uscat ca un pergament Acest nomad coroiat udat de zăpadă se lasă ca o frunză

Un ochi de stele ne spionează de pe acel iaz și filtrează binecuvântarea sa înghețată peste acel acvariu de plictiseală

Dintr-odată s-a înălțat pe ruine limpedea stupoare a imensității Și omul aplecat peste apa surprinsă de soare se

Stimate Ettore Serra poezia este lumea omenirea propria viaţă înfloriri ale cuvântului limpedea minune a unei agitaţii

vasul și piatra se sparg și se împrăștie în raze și cratere soarele nu se așează pe flori decât cu violență pe câmpul pasiunii țâșnește

Ce incantații au decolat în noaptea asta care se întrepătrunde cu ecoul cristalin al inimii stelele Ce sărbătoare de primăvară de

Acum când năpădește mințile tulburi Cea mai crudă milă din pământ și sânge, Când fiecare bătaie de inimă măsoară Tăcerea atâtor morți

Nobile Ettore Serra poezie este lumea omenirea propria viaţă înflorind din cuvântul din limpedea minune a unui ferment delirant Când

Un\'intera nottata buttato vicino a un compagno massacrato con la sua bocca digrignata volta al plenilunio con la congestione delle

da Sentimento del Tempo - da Leggende) E il cuore quando d\'un ultimo battito Avrà fatto cadere il muro d\'ombra Per condurmi, Madre, sino al

m\'illumino d\'immenso

m\'illumino d\'immenso con un breve moto di sguardo. (gennaio 1917)

Morire come le allodole assetate sul miraggio O come la quaglia passato il mare nei primi cespugli perchè di volare non ha più voglia Ma

Come questa pietra del S. Michele cosí fredda cosí dura cosí prosciugata cosí refrattaria cosí totalmente disanimata Come questa pietra è

Calante melinconia lungo il corpo avvinto al suo destino Calante notturno abbandono di corpi a pien\'anima presi nel silenzio vasto che gli

Tra un fiore colto e l\'altro donato l\'inesprimibile nulla.

Tutto ho perduto dell\'infanzia E non potrò mai più Smemorarmi in un grido. L\'infanzia ho sotterrato Nel fondo delle notti E ora, spada

Mi tengo a quest'albero mutilato abbandonato in questa dolina che ha il languore di un circo prima o dopo lo spettacolo e guardo il

Come allodola ondosa nel vento lieto sui giovani prati, le braccia ti sanno leggera, vieni. Ci scorderemo di quaggiù, e del male e del

Mi tengo a quest\'albero mutilato abbandonato in questa dolina che ha il languore di un circo prima o dopo lo spettacolo e guardo il

Di queste case non è rimasto che qualche brandello di muro Di tanti che mi corrispondevano non è rimasto neppure tanto Ma nel

M\'illumino d\'immenso

Non ho voglia di tuffarmi in un gomitolo di strade Ho tanta stanchezza sulle spalle Lasciatemi così come una cosa posata in un angolo e