Prin ampla neliniște a zorilor Se dezvelesc copacii. Treziri dureroase. Frunze, surori frunze, Vă aud cum

Dispare din ce în ce, iubito, soarele Acum când îl ajunge lunga seară. Cu o lentoare egală torturii Se vede departe lumina ta Pentru altă

Nu îmi voi pierde răbdarea, voi visa, Mă va gârbovi munca Ce niciodată nu se va sfârși, Dar cu timpul, din vârful Brațelor renăscute Se

De la pielea de șarpe La temătoarea cârtiță Orice gri zburdă pe domuri... Ca o proră blondă Soarele părăsește stea după stea Și se

Când noaptea se pierde puțin înaintea primăverii și rar cineva trece Peste Paris se îndesește o obscură culoare de plâns La un

La pândă în aceste măruntaie De ruine ore la rând mi-am târât carcasa uzată de noroi ca pe-o pingea sau ca pe un grăunte de

Rotofei acel prea mult mă chinuiește, O coapsă a ta dezlipită de alta... Furia prelungește acreala nopții! Traducere Nicoleta

Ale amplei angoase a zorilor Revelate catarge și pânze. Dureroase treziri. Frunze, surori frunze, Vă ascult în

Tot umblând și umblând am băut iar din fântâna iubirii. În ochiul a o mie și una de nopți m-am odihnit. În grădinile părăsite

Când îmi va muri noaptea și cu ochi străini o voi putea privi, voi adormi în vuietul valurilor ce sfârșesc prin a scălda

Croșetează lucrurile o lungă monotonie de absențe Ora aceasta e o folie îngălbenită Albastrul închis al profunzimilor de s-a frânt Ora

Va trece și noaptea aceasta Singurătatea aceasta împrejur șovăitoare umbră a firelor de tramvai pe umedul asfalt Privesc capetele

Prea mult a lâncezit cerul Și reîncepe să strălucească Și seamănă pupile pe izvor. Viperă ieșită iar, Idol zvelt, fluviu

Sunt față cu noaptea violentată Aerul e ciuruit ca o dantelă de împușcăturile oamenilor retrași în tranșee ca melcii în găoacea

Gingași arbuști, gene De murmur ascuns... Invidie palidă ruinează... Un om singur trece Cu spaima sa mută... O scoică

Iau parte la violarea nopții. Aerul e ciuruit ca o dantelă de împușcăturile celor retrași în tranșee precum melcii în

Când din spuma beată valurile mușcă Clamoarea amurgului orbindu-le, În Patrie revin La gura fluviului mă duc pașii (Din umbre timpul se

Băiatul căruia prin vene i-au curs fluviile atâtor felurile umanități a fost eliberat din ramele în care înflorea dulcele său timp

Inima a risipit licuricii s-a aprins și stins din verde în verde am silabisit Cu mâinile mele plăsmuiesc solul difuz de greieri îmi

Stimate Ettore Serra poezia este lumea omenirea propria viaţă înfloriri ale cuvântului limpedea minune a unei agitaţii

vasul și piatra se sparg și se împrăștie în raze și cratere soarele nu se așează pe flori decât cu violență pe câmpul pasiunii țâșnește

Ce incantații au decolat în noaptea asta care se întrepătrunde cu ecoul cristalin al inimii stelele Ce sărbătoare de primăvară de

Acum când năpădește mințile tulburi Cea mai crudă milă din pământ și sânge, Când fiecare bătaie de inimă măsoară Tăcerea atâtor morți

Nobile Ettore Serra poezie este lumea omenirea propria viaţă înflorind din cuvântul din limpedea minune a unui ferment delirant Când