Ion Caraion

am fost la întâlnirea fără corp am umbrit jertfa adăpătorilor de orale pe talismanele pierzaniei răsturnat pus-am alte cântare plumb

A plecat pe ea – răsfrântă – i-ascultam gândul cum cântă. Fiecare-avea o pată: unii-n gând, alții de plată. În seara-aceea peștele cu

Fructul meu – ce fruct sihastru! Umbra mea – ce țeapă! Ca un pepene albastru, ceru cade-n apă. Dumnezeu mai știe cine, c-un opaiț

În cercurile tale se-ncurcă războinicii Ca să iasă, își taie drum cu sabia Dar drumul se-nchide Ieșirea nu e prin tine Ieșirea e prin

Simte-n ea crescând un ou de la roșul cocoșel. Nu se poate prin ecou. Deși tânăr, și pe el pe-ndelete l-a-nvățat. El se plimbă-n lung și-n

Are putere clipa aceasta pierdută să stăruie în mine și-n pătratul ferestrei Sunt vise la care lucrăm prin somn toată viața neluîndu-le

orașul acela a fost poate sat; nu-i nici frumoasă lumea, nu-i nici urâtă; ce am început? ce am terminat? câtă pâclă străbătui? mai este

Da, a fost ceva... Puțină moarte. Și apoi iarăși puțină. Se-nvârtea (o să-ți spun eu) pământul cu mine. Slăbisem tare. Și când ajungeau

Cu pas de-armăsar plimbat sub stele ososul mădular al orii mele țâșnii-ntre păroasele magmei tale (ca o gură) adâncuri. Și oasele

ipocrizia-i o pisică a lui șorici plină de șoareci adică adică un porc de pisică uriașul nu doarme aici văd numai umbră numai

Limbute, pestrițe, cu ochii-ntredeschiși (el habar n-are, dar toată lumea știe) femeile stau să prindă-n pălărie ca pe-un fluture, omul

A priponit prostia de stâlpul mare-al porții. Din blid și din găleată îi dă ca să mănânce. Pe prispă-ntr-o tipsie pițigăie toți morții,

acolo-n țintirimul de sus echinocțiul a aprins lumânări fiecare stea arde câte o vreme apoi se stinge vine în vizită pustnicul cu

Are o cârjă, un papagal, o pendulă, o gheată, e făcut parțial din frunze și apă inegal închegată, partea cealaltă sau restul e-un amestec de

Dintr-o moarte în alta... Totu-i durere. În fața ei ne bâlbâim și rupem – sunet sec – ultimele verigi. Și tot frunzișul cade la

Patronul asfaltat și ideal scoate troile din cal. Raiul tău de tinichea murdărise steaua mea. Se zbătea într-un păhui dimineața

Ca un lucru vechi, pendula stricată, în amintirea lui de când era mânz, calul a obosit și cată o priveliște care a fost, un peisaj strâns

Uneori ploile... flamingo... uneori... Sunt zidul. Cine fuge cu mine pe deal? Halucinanta pădure... râul cu umbre... medicii pădurii prepară

un ochi mare ca o smochină fanată schelete la rând răsărite-n viitorul dublului nud agonic var apropiere care ne-alungă triunghiuri în

O invazie de cuiburi de păsări și-n față absolutul decoru-nlocuiește țărușii veșniciei din tot ce-a trebuit rămase doar ce pare sectele

Umblă prin pod îngerii-n cârji, amiaza de-a bușile. Ca-n cântecul înecului. Fachirii înțeapă cu simboluri păpușile. Sânge și ceară

Arheologi ai propriilor lor urme: cocorii. Fiecare femeie: un pahar. Mortul venise la înmormântare. Era o țară netedă și cărnoasă. Copaci

din ea ca dintr-o fosilă nu se vedea – lung – altceva decât schema unei compozitoare alunecă degete și sunete bărbatul a acoperit-o

Aurul verde al stelelor jilăvi fețele. Mi-așezaseră casa pe valuri, ca să mă aflu oriunde. În hlamide de brumă, copacii cu bețele în mână, pe

Luna a luat soarele cu ea. Dintr-o piatră strigă un glas. Inel pustiu. Nu mai avem timp frumos, nici păsări. Despodobit, sună pe sâni un

sub cât scrum de lumină gânditoare sub câtă monedă a morții lezată glorie lavă senzuală în realitate el va fi devoratorul viscerele

Trupul părea că nu e trup părea că e suflet. Soarele apunea într-o bijuterie ciudată Obiect inventat Îmblănită zi, căptușită de noapte,

Era o seară oarecare. O seară spălăcită. Drumul se excită la trecerea vacilor. Umbrele-mprejur încep să-și care poverile, sacii

Să fi fost taină? Să fi fost lene? A înserat a cântec și-a-nserat fără securea știrbită a lunii. Calm asfințit. Calmă pădurea pe care o

m-am făcut bine cu bucuriile am sleit fântâni care secau n-am de ales puteam lumina ca urma copitei de rea pe ecranele nordului puteam

Vin prea târziu bucuriile calde ca, de pe mări, naufragiații uitați... prietene, scrisorile noastre se vor naște a doua oară în alți

femeia-otreapă cărând funii de țeste coroane se schimbă sensul desenează-mi acele suspendate jumătăți de țipăt pe pământ va

Zăpada-i un băiat care iese de la cinema cu părul vâlvoi și vede o fată râzând nimănui Zăpada-i un cal pe care sări, cu care sui în cer.

O seară de comprese sau arici din ochiul tău palustru și pragmatic țâșnea prin aer, albăstrind molatec pahare. Totuși, sticla cu furnici.

Într-un limpede orgasm, pân′ la ușa unde șezi, urc în panică și basm, cu-ndoielile grămezi. Stea ne-ndemânatecă de neliniște și grâu,

Într-un stins ecuator biv-vel domn perturbator. Era vânat. Invers apus. A bătut și mi l-a dus. Țin de-o cegă și de-o turlă. Gândul

Pe chipurile lor idioate bâlbâia frica limba ajunge șezutul dragostea va fi distanță moartea și mortăciunea li se ghemuise-n privire toate

toamna a sosit fără să vină maică-sa a plecat fără să-l facă așa că așa că? odaie fără pereți fără ziuă fără sânge în care se moare-n

Sub Hășmaul-Mare coborâse cerul întreg. Târzie după-amiază. Chioșcul din obsesii mai visează, toropit de soare și de gâze. Un arțar osos

Lipiciune sepulcrală, delicată vietate, moliciuni corupte fraged, luna-n cui se zbate? Potecile-au plecat împrejur ca niște elegii

Textilierul din Avignon avea doi câini, două fete, avea doi ochi negri și domenii multe, dar el visa o fermă peste Ocean... De bună

totul e proaspăt și roz de pe jgheaburi săr picuri cad perle ies aburi iese și sare din iarbă un coșcogeamitele din pat o mare mare din baie

După chipul și asemănarea mărunt, greu a-nceput să rescrie biografia lui Dumnezeu pe nisip cu un cui bont. Prefaceri peste prefaceri

Lucruri mari din podul iernii, dar de care mare lucru nu e Copilăria urcă și coboară pe-o scară de sfoară Arbori dintr-o noapte

Există-n apa vieții-un pește pe care-l beau de sete inși ne-ncrezători că apa crește în locul celor ce-au fost prinși. Iar primăvara ies

Cerneală și singurătate. Alb și negru. Măcar atâta rămână. Măcar timpul plecat. Cerul rupt pe fântână. Câmpul nearat. Ziua sfâșiată-n

în noaptea aceea, până la ziuă aproape fiecare a crezut că războiul și nenorocirile s-au terminat încet-încet nu te mai simți legat de

cerne soarele-n apă dintr-o sită și-aruncă aramă coclită savanții, făcători de dicționare arheologii de mâine, de ieri au – se va spune – și

cineva se-ntoarce din vânt și iar apă și iar pământ și iar neant cine a-nvins? căldări de sâni... și iar bătrâni și iar profeți și

un sfredel care zboară mimând sicriu și om, cu ciocul și cu gheara scriind ca o peniță – ciocănitoarea-ncearcă pieziș din pom în pom, pe

Când ninge: un orășel de zahăr și săniuțe, în care se văd flaute, brebenei și ionatane. Când bate vântul: viața cutreieră tăcerea și potecile

Semn e și timp e de toate ororile o! privighetorile prea veghetoarele cerului limpede ca sărbătorile celuilalt care le vântură... sumbră

vor dispare întâi pandora și pyrrha nu cupa nici lira în care se scurmă așează-te-aici epitemeu și uită-te-n urmă sunt eu

O, cât n-aș da s-ating în pura vale-a desăvârșirii, timpul ca pe-o rană din care altă mână năzdrăvană din când în când să lepede

Două spectre mute ca doi vornici și-una goală – plină de tuleie. Beam toți trei în fundul unei grote. Ea vorbea mult, tu tăceai

Soarele-n beci tăiat, acru. E un masacru. Vei veni. O să treci. Tulbure. Pesemne de mult a fost amiază. Limbajul eșuează în

În colivia galbenă-o maimuță mai clănțăne glumeț dintr-o idee, iar pomi rotunzi cu stelele se-asmuță din cerul nopții plin de

s-asculți timpul din fructele de fier ale gutuilor care scandează-n plantații de pliscuri freneticul praznic discuri în imensitate eu am

Dimineața munții fac schimb de vocale cu cerul. Drumurile sunt numai drumuri ciobănești. Ascuțindu-și copita de gresii și coarnele de

Tăcerile-și dau restul în mărunțișul rece al banilor din arbori ce cad pe-alei și-n somn. Mă-ntorc în norul meu. O mantie c-un

Soare Viscol Umbră Gând Păsări Liniște Omăt Și natură! Și natură! În penaje noi, condurii În vechi mantii, tremurând, măreția morții

Hambarul din care nu mai iau și nu mai pun; decepția palidă a drumului sferic; aș fi putut fi mai rău ori mai bun; există boli mici de lumină

noi am mâncat pietrele era inima ta de nomol măcar erau epitafele lunii succesul e murdar parcă trecusem și nu trecusem de lume

Mi s-a părut (ce să spun morților?) că văd o flacără mare. Era câinele farmacistului rătăcind – fără culoare – pe locul blocului căzut

Mi se urâse pe lume la nesfârșit noroiul... noroiul... noroiul... pe marginea lacului, convoiul înainta obosit am alunecat, n-am mai

mi-am lipit sânii de un bărbat n-a simțit bâiguia luna fonfăia pădurea coacăzele parcă ar fi fost vii așa curgeau stropii de sânge din

Lacrimi pedagogice. Obiceiuri bătrâne, reci ca niște logii. Ce – dincolo de grosolănie – rămâne? Uriașul nu doarme aici. Ipocrizia e

Mâini fragede zvâcnind pe clampe ireale ca pentru baldachinul celestului decor; nu sunt nici ale mele, n-or fi nici ale tale – auzi-le cum

Când vor pleca ploile din Munții de Os cu Lady Mac Lye, de după fiecare evantai unghiile ca niște agrafe îți vor sclipi grațios. Capătă

O stea răsare pe munții ceilalți. Se va stinge-n curând (Brazii-s atâta de-nalți... Norii-s atâta de sus...) cel mai trist om de pe

Rece-i ciocanul, rece e piatra, rece e dalta. Stihiile nasc anapoda una din alta. În fiecare-s toate – cum vin mereu, cum pleacă nopțile și

Eram sălbatec și trist Am devenit bun, fiindcă tu credeai că sunt un fel de semn al contrazicerii aparențelor Murise-n cer ziua

apărați-vă sângele ca pe unica eternitate întreg viitorul culoarea trecuturile toate alungau sarea o!amestecătoarelor de roate și

Fertilitatea simplă a șesului, când sparge un coc de nervi în orice copil ori mădular – suind mușcați de soare la sângele cu alge striații

cioara-ncurcă broderia liniștii subțire dintr-o dată; ce-o fi văzut? Peste care cimitire o fi zburat și-acum povestește speriată? a

Luna-i ca un șoim. Totdeauna trec într-o mână cu luna. Mâna cu omul de lună e gata s-apună...nu-i gata s-apună... Cu-același braț de

Am fost prieten cu toate singurătățile. Am aprins lămpi în rătăcitori. Seara beam un ceai sau nici atât. s-au cărări în trecuturi – și iată

Cu agonia și rănile. Unul după o ușă, altul după cealaltă ușă. Azi nu știu cine sunt. Să pui roua la fiert... Care-i nebunul? Pipăim

Enigma se desparte a reverii și ceață... Promoția durerii ori vârsta de pe mână și-or semăna, cu toate că mâlul tot se-ngână din două părți

Deasupra mea-nflorește, prin dimia nopții, migdalul și nu mai e întuneric; pereții se căptușesc – simplu – cu pace; fiarele nu-mi mai

strigam din răsputeri mâinile mi-atârnau ca două curele e ieri dați-mi geanta sunt rănile mele sunt planta e planta dar fusese? heee!

această epocă de cocă această formă de sincopă cu continente de otravă sau pendulări de porc și popă coborâtoare din ne-slavă și din

Prin albul oval și rece-al palorii de lună seara câinele părea cal deasupra ierbii care sună (drum de Sine) egolatră a metal prin

în brațele tale mă simțeam ocrotită un cântec se-așeza pe copită o frunză pe umăr o umbră pe deget necheza calul nebun acum preget să

M-aleargă moartea și mi-a prins o buclă Tu râul meu de flăcări ireversibil aur tu cumpăna și stolul de păsări de miracol, tu, criza de

eu-s aerul prin care trecuse inima ta ca o casă fără ferestre expulsie extranee luxură de creolină poduri și tortură orchestre de

zălog de sânge doi metri de foc pe caii mei de ger și sare cu ciocul verde și cu puii-n cioc trecutu-ncearcă apa la vărsare se gudură

Tulburate drumuri ne cer. Apă, foc, pământ, cer. Stihie cu stihie. Și scorii. Bună seara, lujerul florii! Nou-i vechi și vechiu-i

Învieri improvizate Nisip întors pe dos Nici lemnul nici piatra n-ajung să plăzmuie barem un deget, barem o unghie de zeu Pământ

Ofelia spune: Pierre e bou e în taur născut și e bou apoi mângâie pisica și mă roagă să stăm câteva minute pe o bancă la soare

mortul cară pe dumnezeu cu roaba, la porci volume serii seri cuie cu care se joacă un prost am fost prin oasele noastre ca niște

Am auzit un scâncet și m-am uitat era prostul care udă florile bolborosind: „Nu, zău!...” „Nu, zău!...” – spunea omul „Nu, zău!...” –

Să te uiți dezgustat în viață ca la o pată... Mereu vroiam să scap de-o apăsare enormă. De la umăr la cap, mâinile-n formă de plumb au

Puii de asin, cu botul lipit de lună; din nările lor curgând gândaci de apă dulce... Poate că în dimineața aceea o durere s-a dus în larg și

... iar omul, un om care umbla în bărbie (Vorbiți ca niște geamantane. Ce parcă plecăm undeva?) Omul acela adie über allnie... și n-o să

Din noi în noi, confuz comunicante cascade-n lungul cărora eternă e numai curgerea aceasta dintr-o pernă de aer mult în alta, când pe

Se tunde iarba. Se cosește fânul. Pământu-i o felie de pâine grunjoasă. Bătrâna cenușă a zilei. Bătrânul nopții craniu de pâine. Ce-ți

polonia e o cerneală simpatică polonia e un colaj de obloane polonia e o eventualitate polonia-i o toamnă frumoasă pe care o aleargă

poftim pachetul acesta sfios de lumini sau scheletele sării despărțind principiul de convulsii cum desparte sabia, viața de așteptare

Apoi cântecul trecu pe la toate mesele, ca un fluture din care se scuturase ceva. – Soarele! o fi zis morocănosul. – Seara! răspunseră