Nacela
Dimineața nimănui – Ed. Tineretului 1967
de Ion Caraion(2021)
1 min lectură
Mediu
Într-un stins ecuator
biv-vel domn perturbator.
Era vânat. Invers apus.
A bătut și mi l-a dus.
Țin de-o cegă și de-o turlă.
Gândul tace, regnul urlă.
Între mine și ceilalți –
mlaștina cu renii blați.
Veacul-rac și sud și secet
pe sub cuget ca un deget,
mă deschide-n șapte uși.
Am o vulpe c-un țăruș
priponită dinadins.
Dau s-o prind, mă-ntorc învins.
Iar când totuși nu mai scap,
ciungii plouă din ciorap.
Spații... cercuri... rigori...
Doar atât că, uneori,
dintre stele – trei sau două –
mângâie cu răni în rouă.
Și se-abat păsări din grabă.
Când sunt gușter, n-am o labă.
Șarpe de mă fac, ascult
că-mi cresc două – și-i prea mult.
Gândule, ce-ades instauri
fel de fel de țepi și grauri,
intru-n cârcă și te caut,
luncile mergând din flaut
ca pe-un fir vrăjit de unt...
Dacă-l rup, al cui mai sunt?
Peregrin, sub Rac, nocturn,
Țin de-o vulpe și de-un turn.