Maria Elena Chindea

locuiesc provizoriu în șoapta materiei cobilița trupului mi-a făcut flotant doar ca să mut axa puterii un grad spre miezul incandescent al luminii aștept cât o bătaie de aripă pe cel ce mă

între doi și unu e un hău și-o speranță frenetică de umplere și ancorare trăim cu picioare de lut adevărul ne rănește brațele și vibrația nu găsește axul de aur aprind meticulos focurile

în biserica ierbii se pot purta doar nuanțe de verde afirmi răspicat și te cred și dacă nu se potrivește cu nuanța ochilor nici cât o clipire de-o viață cum să cuceresc podiumul adevărului să

„o arcă magică înghite deopotrivă distanța și clipa rebelă încă din pântec” în travaliu sacru mama tuturor ființelor ne sculptează sub piele arderea și adierea ușoară a visului să

ascult cântecul pământului după furtună văd cum înfrunzesc universuri pretutindeni ies din jobenul omenirii mistere nu am ochi avizat legal în conformitate cu cerințe stringente de potentații

nu mai îmbrac straie din hârtie cerată în cartea vieții evadez spectaculos din armură scot cu grijă neantul tatuat pe oase în carafa de vise înmoi carnea lui macră îl țin sub limbă câteva

(dedic acest discurs al meu tuturor celor ce-au fost răniți, umiliți, insultați pe acest site, sau pur și simplu au fost oripilați de unele manifestări ale câtorva personaje de aici, care au veșnic

nu mă mai tem de oameni în fiecare os simt vibrația tuturor răstignirilor chiar și pe cele de paradă unele scot sunet de flaut altele ridică tăcerii talazuri asurzitoare stridențe de

să nu alunec sub mine am dat nume unui copil decapitat în abatorul păcatului cu entuziasmul orbului cum se destramă pașii lumii am privit în rană cum se apleacă pământul aproape am orbit

și-au uitat frumusețea palmele mele scotocind în tomberoanele veacului nu pot vorbi despre nimic fără ca cineva să țipe neașteptat să se deschidă o rană în posesie nu am decât atingerea

hai să vorbim despre cum porți pe tâmple oasele întrebărilor calci pe o jumătate de vis cealaltă e rezerva ce te lipește de carne împrumutul din banca astrală năuc se-aleargă pe sine

s-au înmulțit asediile sub ziduri combatanții moțăie senini pe scuturi s-au specializat în alchimia înfrângerii câțiva mai rotofei refugiați pe un lotus contrafăcut își numără

fulgerul tipărește iubirea pe degete ploile omului nu au putința s-o spele cordul își activează mareele ca strategie a lutului concertează văzduhuri și umbre în artere pentru orice

orașul injectează cu râvnă toxine în case peste fantome ghemuite în spaime trotuarele scot cu forcepsul din borduri disperări fără anestezii locale timpul nu mai semnează fișa de pontaj